Intreband in stanga si-n dreapta de unde ar fi putut sa-i vina ideea asta, Printzul Consort ma lumineaza: "dar totul vine din cartile astea cu asteptand un bebelus in familie, acolo scrie ca fratii cei mari se tem ca parintii nu-i vor mai iubi, n-ai vazut?". Offf, asta nu am observat, Degetzica avea doua carti din astea pe care acum, cu vestea lui Poppy, le tocea seara de seara alaturi de Printzul Consort. Pentru prima data mi-am dat seama de cat de puternic influentati sunt copiii de cartile pe care le citesc. Si noi care nu-i citim povesti Disney si modificam cuvintele povestilor, astfel incat sa aiba intotdeauna mesaje bune, pozitive si pline de iubire... Si da-i si explica-i cum mamica are o inimioara de iubire de patru ani pentru Degetzica, una mica, mica pentru Poppy si una pentru Daddy si ca inimioarele astea nu se dau la o parte una pe alta, ba dimpotriva, se unesc si se lipesc si sunt mai puternice cu fiecare ce se adauga.
Si asa azi, si asa maine, vreo doua saptamani numai despre asta am vorbit la culcare. Apoi am trecut la alte subiecte, caci la patru ani, ai foarte multa treaba. "Ce treaba ai tu, mamico?" o intreb, atunci cand nu vrea sa bucatarim impreuna. "Ma joc, mami, ma joc cu bebelusii mei. Trebuie sa-i duc la piscina, la zoo, sa mergem cu avionul in Romania, ii duc la doctor ca sunt bolnavi, facem petrecere ca este ziua lui Amandine/Amelie, etc." Asta ne-am jucat toata vacanta de vara, am sucit bebelusii de pe canapea pe fotoliu si de pe fotoliu pe parchet, i-am imbracat, dezbracat, le-am pus suzete ("dar au si noroc de tzitzi, mami, nu te ingrijora, suzeta este doar pentru linistire.") si le-am dat mancare. De obicei, ajutorul meu este minim si punctual: sa bag pe cap o bluzita mai indaratnica, sa leg o basmaluta de soare sau sa repar un picior, dar trebuie mortis sa fiu acolo ca sa nu vorbeasca singura.
![]()
Caci vorbeste, domnule, de ne ameteste. Nu-i tace gura nici o clipa, ba, dupa ce vorbeste cateva ore non stop (la o calatorie cu masina, de exemplu), ne spune, plina de nervi si frustrare, ca "o doare gura de atatea cuvinte". Cum cu mine petrece cea mai mare parte din zi, informatia si-o ia de la mine. Vine, ma intreaba, dezbatem, dam exemple, apoi se duce la Printzul Consort, chiar daca el este la doi metri de noi si aude perfect conversatia, si-i explica noutatea. Apoi executa toti prietenii care-i calca pragul: "Nuuu, M., noi nu mancam pe canapea.", "Nuuu, A., nu sta pe marginea cutiei cu nisip, caci se poate rupe."
Mai ciudat si oarecum inconfortabil este cand isi da drumul la gura in fata semi-necunoscutilor. Asa i-a spus doamnei care ne face curatenie, in prima zi la noi in casa, ca noi asteptam un bebelus, ca il cheama Poppy si este la mamica in burtica si ca el nu mananca mancare, ci se hraneste prin cordon. Toate dintr-o suflare, in franceza, astfel incat m-am pomenit cu femeia peste mine in bucatarie sa ma felicite pentru nemaipomenita veste.
Discutiile cu ea sunt intotdeauna delicioase, este in acelasi timp, plina de candoare si de intelepciune. Stiu ca am spus intotdeauna ca "uite, etapa x mi se pare cea mai cea din dezvoltatea puiutei de om, ca acum face si drege si facem si dregem." Dar, sincer, etapa asta, de la patru ani, cand ai discutii in care uneori se dovedeste mai matura decat un adult, ma da pe spate. Din postura asta ma trezesc cateodata, tocmai cand sunt mai putin atenta, ca imi pune niste intrebari la care nu stiu sa raspund sau am nevoie de pregatire pentru a raspunde. Ea este intotdeauna convinsa ca pentru orice lucru exista o explicatie, iar eu o stiu. Iar asocierile ei logice ma lasa masca. De exemplu, ne-a povestit intr-o seara, pe cand se afla pe olita, ce se intampla daca bea apa: daca beau apa acum, fac mai mult pipi, daca beau apa mai tarziu, fac mai mult pipi mai tarziu, normal, nu? gesticula, aruncandu-si palmitele in fata.
A propos de discutiile in care o simt nu neaparat mai matura, dar cumva pot sa pipai ce am plamadit patru ani, incercam intr-o zi sa dezamorsez un conflict intre ea si Bunica Personala. Am incercat initial sa nu ma bag, dar cand lucrurile au escaladat, am intrebat in gura mare in toata casa, sperand sa ma auda cine trebuie: "Hei, dar cine-i adultul in toata discutia asta?" La care Degetzica, foarte concentrata pana atunci, se intoarce spre mine si cu o mana in sold si in cealalta cu mopul, imi spune "Eu, tu cine crezi?".
Ii plac povestile, iar uneori, cand nu am dispozitie sa-i citesc, ii inventez una. Asa i-am povestit intr-o seara despre Ariciu-Piciu care nu vroia sa se duca la scoala, poveste cu talc, caci stiam ca se apropie inceperea scolii, intr-o noua clasa si cu o noua madame si mai stiam si tot circul ce a precedat anul trecut fiecare zi de scoala. Ea a ascultat-o foarte atenta, m-a pus s-o repet, iar apoi s-a dus si i-a povestit si Printzului Consort ce poveste minunata i-a spus mamica. Ei, peste doua zile, pe strada, ma roaga sa-i spun Povestea.
- Care poveste, Degetzico?
- Aia pe care mi-ai spus atunci, seara, despre mine.
- Povestea cu Ariciu-Piciu? Draga mea, pai aia nu-i despre tine, este despre Ariciu-Piciu.
- Dar Ariciu-Piciu sunt eu, mami, nu ti-ai dat seama de asta? imi dezvaluie copila planul meu pe care-l credeam inaccesibil mintilor micute de patru ani.
Bineinteles, nici nu a vrut sa auda de vreun stagiu in vara asta, dar nici eu nu am insistat. Aici mersul la bunici se practica doar pe scara redusa si in portii taraite, asa ca in vacanta de vara de doua luni, copiii sunt inscrisi la tot felul de saptamani ludice-cultural-educative de o saptamana, doua, trei, fiecare cat si cum ii permite buzunarul. Cu dragul ei de scoala sau, mai exact, cu oroarea ei de a o parasi pe mamica, la Degetzica chestiunea a iesit din discutie, mai ales ca si eu eram dornica sa ne petrecem zilele lungi de vara impreuna. Socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ, eu fiind mai toata vara nefunctionala, iar ce am facut, am facut cu eforturi mari si care cred ca s-au vazut, insa speram la vremuri mai bune la anul.
![]() |
(cadoul ei de patru ani pe care-l
viseaza inca de cand avea trei) |
Deja incepe sa aiba o notiune mai clara despre timp, zilele saptamanii si luni. Calendarul pe care l-am daruit bunicilor de Craciun (si din care ne-am pastrat si noi o bucata) a ajutat foarte tare. Stie mai toate simbolurile din el si a asteptat cu mare nerabdare sa ajungem la inima, adica la ziua in care ea implineste patru ani. Si-a dorit petrecere cu copiii-prietenii ei, si-a dorit tort cu un Minnie Mouse dupa care a plans toata vacanta in Tenerife (l-a vazut acolo la o cofetarie) si a urmarit pe calendar zilele care duceau la ziua ei. A avut petrecere cu alai si ie, cadou de la bunica, si a avut si tortul cu Minnie pe care l-am cumparat in drum spre aeroport si pe care l-am pazit ca pe ochii din cap sa nu se rupa (pana la urma s-a rupt acasa, cu vreo saptamana inainte de petrecere, de la atata scos-aratat-bagat inapoi in punga). A fost fericita si mi s-au umezit ochii de fiecare data cand m-am uitat la ea, la fel cum mi se umezesc si acum, seara la culcare sau cand isi pune capul pe umarul meu si-mi spune "Mami iubeste mult pe Mimi, Mimi iubeste mult pe mami... Si pe Poppy...", continua dupa o pauza, caci Poppy intra in viata noastra, a ei, pe nesimtite si sper ca simte toate valurile astea de iubire si bucurie cu care-l intampina Degetzica.
Am incercat sa-i spunem cat mai tarziu, caci ne era teama, pe buna dreptate, ca va trambita vestea in stanga si-n dreapta si mai ales, in direct pe Skype, iar asta trebuia sa fie o surpriza pentru bunici. Apoi, ea a trecut printr-o perioada in care tot povestea cum are bebelusi in burtica, cum ii creste si-i naste. Ei, bebelusii astia nu erau niciodata unul, doi, hai trei. Ei veneau la bax, la legatura si la cutie, numai cate 15, 20, 50. Si eu o tachinam in joaca si o rugam sa-mi dea si mie macar unul, ca noua doar unul ne trebuie. Iar ea, in functie de generozitatea momentului, imi dadea. Tot asa, la snop si legatura, asa ca atunci cand i-am spus ca uite, mamica are un bebelus in burtica, a fost foarte nedumerita: "Nu unul, mami, sunt mai multi, nu-ti amintesti ca ti-am dat eu 27?". Si am tinut-o danga, langa cu cei 27 de bebelusi in burtica pana la finalul vacantei in Terenife cand l-a vazut pe bebelus la echograf. Atunci si in vederile trimise bunicilor, bebelusul a devenit Poppy, dar discutiile cu el au inceput mult mai tarziu, cand a inceput sa-mi creasca burta si dupa ce am povestit mai mult despre el si ce face acolo (tot cartile de mai sus, bata-le vina). Asa ca acum vorbeste cu el, ii povesteste despre lumea de afara si despre cum va avea ea grija de el cand va veni, ii sufla prin buric aer cald cand imi e frig si aer rece cand imi e cald, ii explica cum a implinit ea patru ani si cum el, Poppy, mananca din tortul de ziua ei, ii arata prin buric ce haine ii da lui si cate si mai cate. Sper ca sentimentele bune s-o tina si cand prezenta lui o va deranja sau cand nu-l va mai dori langa ea (sau langa mine).
Bineinteles, isi doreste ca Poppy sa fie fetita. Acesta a fost alt motiv pentru care am evitat sa-i spunem de la inceput, imi decretase sus si tare in multiple dati, cand ma prinsese la toaleta cu testul in mana, ca ea isi doreste o fetita, ca baietii nu-i plac, asa ca ne-a trebuit ceva timp sa ne gandim cum sa-i prezentam si varianta asta. Intre timp pare ca a acceptat ca nu alegem noi asta, ca este deja stabilit, dar ca este normal ca fiecare sa aiba dorinte: uite, mamica isi doreste ca si tine, o fetita, dar Daddy isi doreste un baietel. Intre timp, la echografia de prim trimestru, in timp ce eu tot discutam cu medicul consecintele planului meu "nebunesc", Degetzica ma tot tragea de fusta "Intreaba-l ce este, intreaba-l ce este, fetita sau baiat? Fetita sau baiat?" N-am aflat, asa ca inca stam linistiti.
Perioada ei de bebeluseala a trecut, asa ca acum este in faza independenta, dar care nu se manifesta zilnic, din pacate. Este foarte indemanatica, se imbraca si se dezbraca fara ajutor de la cap la coada de foarte multe ori. Rebeliunile vestimentare din trecut sunt demult uitate, asa ca acum reusim sa ne intelegem foarte bine atunci cand culorile pur si simplu nu se asorteaza. Este inca in sfera roooozzzz, cand vede ceva roooozzzz ii sclipesc ochisorii, iar vocea i se inmoaie, dar accepta si alte culori. Rochita roz de balet si pantofiorii roz sunt in top, asa ca i-a ales drept tinuta pentru prima zi de scoala. Eu inca sper ca luni sa fie frig, iar proiectul acesta sa fie abandonat pentru o zi mai buna.
Pe cat de indemanatica este, pe atat este de precauta. A avut nevoie de nenumarate incercari ca sa aiba curaj sa-si dea drumul pe o bara de pompieri aflata la locul de joaca. Vedea copiii mai mari, isi dorea, dar cand ajungea sus si isi dadea seama de inaltime si de distanta pana la bara (trebuie sa se agate de ea la mai mult de 2 metri inaltime, iar distanta intre platforma si bara este si ea de speriat pentru o fetita de patru ani) se intorcea din loc. Nici nu stiu ce sa fac in conditiile astea: s-o incurajez ca poate, desi este evident ca-i este teama? Sau sa iau experienta ca pe ceva normal si sa-i spun lejer si in treacat ca poate incearca alta data, daca acum nu a mers? Am mers pana acum pe varianta noi, urasc sa-mi pun copilul sa faca ceva ce el nu este confortabil sa faca, doar pentru ce? Pentru a-mi satisface un orgoliu marunt? Pentru a-i creste ei stima de sine? Chiar i-o cresc la modul acesta?
- Lasa, draga, ma linisteste Printzul Consort, ca o facem matematiciana, nu sportiva de performanta, ia uita-te la ea ce bine numara.
Si asa este, Degetzica si-a luat un avant inimaginabil la numarat. Incet, incet, de la dorinta de a sti ce-i dupa 10 a ajuns sa treaca de 100 cu numaratul. Mai are nevoie ocazional de ajutor atunci cand schimba "prefixul", dar in general numara fara greseala pana la peste 100. Asta in romaneste, dar incearca sa prinda teren si in franceza si engleza unde a ajuns la 20.
![]()
Tot numarand si vorbind in franceza am remarcat un lucru bizar. Dupa doua luni de vacanta si dupa uitat zilnic la Baby TV, Caillou si Trotro, progresele in franceza sunt mai mari decat dupa un an de scoala. Asa de mari si atat de bruste ca a inceput sa amestece in conversatia in romaneste cuvinte frantuzesti si, in ciuda corectiilor noastre, sa persiste. Asa ca acum turuie cu bebelusii ei cand in franceza, cand in romaneste si este un ajutor pentru Bunica Personala, aflata in vizita de lucru. Nu ii poate (inca) traduce conversatia, dar raspunde in locul bunicii la intrebari. E foarte amuzant sa le vezi pe amandoua la magazin fata in fata cu o casiera: Bunica, cu doar trei-patru cuvinte in vocabular, aseaza produsele pe banda si nu spune un cuvant, iar cealalta, cocotata pe o bara de unde face exercitii de echilibristica, face conversatie cu casiera, conversatie adresata initial Bunicii.
In romaneste, inca mai are cuvinte pe care nu le pronunta corect. Acordul intre subiect si predicat s-a imbunatatit foarte mult, acum ne zbatem pentru cel din limba franceza. Cuvinte la
care inca face metateza: pijama - pimaja, Tenerife - Terenife, recipient - repicient. La ghidon spune bidon, "f" este inlocuit cu "t" uneori, iar "r" este aproape absent.
Si acum sa va povestesc ce mai mananca Degetzica. De cand am instituit dieta pentru dintisorii busiti si am trecut pe painea cu maia, mi se pare ca lucrurile merg spre bine (cat de bine se poate in situatia unei fracturi de radacini). Incisivii afectati nu mai sunt atat de gri, incep sa-i prinda din urma pe ceilalti in ceea ce priveste culoarea alba, gri ramanand doar radacina dintilor care se vede din gingie. O alta consecinta a trecerii pe paine cu maia, este ca a inceput sa manance mult mai putina. Acum are mancaruri pe care le mananca simple, fara paine: somon afumat, hummus, muschi file, etc.
E drept ca intre timp a descoperit ciocolata, dar ii ofer foarte, foarte rar, foarte, foarte putina si numai variante dintre cele mai negre, cu minim de zahar pe care-l gasesc si fara alte ingrediente. De altfel, scandalul nostru in supermarket nu incepe de la ciocolata, dulciuri sau biscuiti, ci de la sucul de portocale proaspat stors (exceptie pe care o fac mai ales de cand sunt insarcinata si as bea litri de suc de portocale daca as putea) si de la sushi. Noroc ca Printzul Consort si-a pus ambitia la incercare si, dupa o saptamana de strans ingrediente, s-a apucat sa faca sushi, asa ca acum Degetzica poate manca dupa pofta inimii si noi la fel. Atunci cand suntem la vreo adunare campeneasca Degetzica cere invariabil porumb. Fiert, copt, cu unt si sare sa fie, este intotdeauna amatoare de unul, doi, trei, cati putem cumpara.
Despre mancarurile mai normale, numai de bine. La trei ani si jumatate de la inceputul diversificarii, Degetzica a inceput sa manance salata de ardei gras (doar ardeiul, de celelalte legume din salata nu se atinge), ananas si mandarine bucati (din conserva, dar tot e un progres, pana acum nici nu vroia sa le vada). A ramas fidela marului bucati cu scortisoara si vanilie, dar cum in Belgia nu prea am vazut varietati de vara, iar varietatile bio din import vin tocmai din Noua Zeelanda, a fost nevoita sa se reorienteze spre pepenele grecesc si strugurii italieni. Mananca si feta (pana acum i se parea prea sarata) si masline cu cutia, daca ar putea. In rest, orice fel de mancare gatita, orice fel thailandez/chinezesc nepicant dupa pofta inimii, dar neaparat dupa principiul "daca nu e carne, nimic nu e", macar un pestisor sa fie acolo.
![]()
Dupa toata aceasta poveste lunga, concluzia este clara si una singura. Nu pot sa spun ca nu sunt mandra. Sunt mandra pana la cer si inapoi si o iubesc maxim, teribil si iremediabil asa cum este, nu as schimba nici un fir de par din capul ei, nici un gand, nici o traire si nici o experienta avuta impreuna. Toate ne-au ajutat sa crestem impreuna, eu am descoperit empatia, compasiunea si daruirea de sine, am invatat ca treburile se pot face si mai tarziu, copilul fiind cea mai mare "treaba" a mea, am invatat sa ma plimb si sa ma joc. Ea? Eu sper ca a descoperit un singur lucru, cel mai important: ca o iubim neconditionat, asa cum este, intotdeauna si in fiecare zi.
PS. Doua date tehnice as vrea sa las pentru posteritate, nu pentru altii, caci, nu uitati, fiecare copil este unic si se dezvolta in ritmul lui, ci pentru cand ma va lovi scleroza si-mi voi cauta inspiratia aici: Degetzica la patru ani are 16.3 kilograme si 104 centimetri. Si o inimioara de iubire ce bate in pieptul meu.
.jpg)
