Teoretic, mai sunt cinci saptamani pana la finishul lui Poppy si zau daca stiu unde s-au dus celelalte. Ca ma simt rau, ca ma simt super rau, ca incep sa-mi revin, ca vin sarbatorile, ca trec sarbatorile si vin soldurile, iata ca ne apropiem de final de ianuarie, iar lucrurile nu stau pe loc. Ba dimpotriva, burta (este putin spus) se rotunjeste, burta mai are putin si iese din tipare, se pare, caci am trecut de la Vasilica de acum patru ani si jumatate la "Mon Dieu, j'ai jamais vu quelque chose comme ca."
Intre timp, dupa experienta nefericita cu medicul precedent, am sapat si am tot sapat pana am dat si de o doctorita pe placul meu, desi un "dinozaur", asa cum se prezinta chiar ea. Mi-a fost recomandata de moasa ca fiind singura doctorita din jurul Bruxelles-ului cu care poti avea, la spital, o nastere ca acasa, asa ca am fost foarte curioasa sa o intalnesc. Oricum, era cumva obligatoriu sa ne intalnim si sa ne cunoastem, caci, desi spitalul acesta este mai apropiat de nasterea naturala decat celelalte, tehnicile spitalicesti si personalul sunt ca peste tot. Fiind urmarita de o moasa in care are deplina incredere (si de la care ii vin unele dintre paciente), (ii) sunt suficiente doar doua programari, ceea ce nu-i neaparat rau, pentru ca lista de asteptare se intinde pe vreo 2-3 luni (eu am reusit sa-mi fac programare dupa doua luni si jumatate), iar cabinetul unde consulta este la vreo 25 de minute distanta de Bruxelles, pe autostrada.
Cand spune ca este un "dinozaur" se refera la varsta si am fost surprinsa sa constat ca o doctorita care sa respecte atat de mult fiziologia nasterii nu este una tanara care a citit si rascitit toate studiile si articolele internetului si nu-i este teama sa se "ia in piept" cu practicile obisnuite spitalicesti, ci una care se indreapta spre pensionare. De cum am intrat in cabinet, m-a izbit asemanarea cu Liliana Lammers, doula care lucreaza cu Michel Odent si la cursul careia am fost in martie. Pe langa asemanarea fizica, au aceeasi vorba domoala, inceata si aceeasi ureche pe care parca o vezi indreptata spre tine in timp ce vorbesti.
Intreaga consultatie nu a tinut mult, poate 20-25 de minute, dar ce diferenta fata de doctorul precedent. Desi avea echograf in cabinet, a preferat sa-l simta pe Poppy folosindu-si mainile si m-am induiosat cand m-a intrebat cu voce moale daca ii dau voie sa atinga acest bebelus. A estimat pozitia si nivelul de lichid amniotic doar prin palpare, iar apoi am ascultat impreuna inimioara cu un Doppler miniatural. M-a cantarit, mi-a masurat tensiunea arteriala, a citit insemnarile moasei din carnetul de gravida, fara sa se schimbe la fata la vederea lui, iar apoi a notat si ea rezultatele din ziua aceea. Desi cu istoricul meu de contractii dureroase putea sa ceara o verificare a colului, s-a abtinut sa o faca, bazandu-se pe echografia de la 24 de saptamani. La stresul si intrebarile mele referitoare la aceste contractii atat de devreme in sarcina mi-a raspuns foarte simplu ca totul pare perfect si in hartii si fizic si sa ma bucur de perioada ramasa.
Ei, si am ajuns si la momentul adevarului pentru ca, desi moasa ma sfatuise sa nu-i spun neaparat de planul cu nasterea acasa, exact asta am facut. Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand intalnesc un om asa bun, pe care-l "simt" atat de bine, am tendinta sa fac tot felul de confidente, care de care mai nebunesti. In plus, ambianta din cabinet ma imbiase si ea la dezvaluiri: totul era in penumbra, cu exceptia mesei de consultatie, luminata de o singura lampa, iar peretii erau captusiti de sus si pana jos cu o biblioteca aurie.
Acum, ca ma luase gura pe dinainte, asteptam cu capul usor plecat afirmatiile binecunoscute, care incep cu "inconstienta" si se termina cu moartea tuturor. Ea si-a ridicat usor capul din hartii si m-a intrebat cu uimire in glas, dar pastrandu-si blandetea, cum am convins-o pe Aline (moasa) sa vina sa ma asiste acasa. Si i-am povestit tot. Si de backgroundul meu medical si de sutele de ore pe care mi le-am petrecut citind studii medicale, carti si bloguri. Si, surpriza, a inteles, caci eram pe un teren comun, vorbeam de studii pe care le cunostea si ea, dar pe care ginecologii "obisnuiti" fie nu le cunosc, fie nu-si doresc sa le cunoasa, fie le ignora deliberat. Si mi-a spus ca ma sustine si ca, daca lucrurile merg pe un alt fagas decat cel imaginat, ea vine fara nici un fel de retinere la nastere. Sunteti sigura? Nu aveti concediu sau alte obligatii (auzisem de o doctorita care s-a jurat pana in ultimul moment ca vine la nasterea unei amice, iar in seara cu pricina a lasat-o balta, pe motiv ca este cu copiii acasa)? o intrebam usor neincrezatoare. Ce alte obligatii sa am la varsta mea? imi raspunde ea glumet si-mi propune sa ne vedem direct la spital, sa sarim peste a doua consultatie, din moment ce urmarirea sarcinii este facuta de Aline. Aaaa, nuuu, eu vreau sa mai vin o data, ma aud zicand, urmand gandul, inca nepierdut total, de a face toate controalele posibile si imposibile, "in caz ca". Ok, ne vedem sa ne reamintim una de alta, zice, si fixam un rendez-vous pentru finalul lunii ianuarie. Apoi imi povesteste de singura ei vizita in Romania, la Brasov, la un botez al unei colege-prietene si de cat de mult i-a placut tara si cat regreta ca n-a mai reusit s-o mai vada. I-auzi, i-auzi, inca o surpriza placuta, dupa toate celelalte.
Sa mai spun ca nici nu a fost de acord sa-i platesc consultatia, pe motiv ca ea nu ia bani de la confrati? Si asta doar pentru ca i-am spus ca-s medic, caci nu mi-a cerut nici un act doveditor, bineinteles? Cand i-am spus ca este primul medic la care merg in aproape trei ani de Belgia care nu-mi ia bani pe acest motiv, mi-a spus ca si la capitolul asta tot un "dinozaur" este, ca pe vremea ei asa era politicos.
Am inchis usa cabinetului si am iesit in dimineata ploioasa de sfarsit de noiembrie cu un zambet intins pe toata fata. Femeia asta ma binedispusese pe toata ziua. Drumul spre Bruxelles mi s-a parut minunat; in sfarsit, gasisem un medic care nu a incercat sa ma sperie cu procente scoase din buzunarul halatului si cu statistici alarmante de nasteri per spital si per an, ci cu care am simtit ca am o legatura, un dialog pornit de pe aceleasi baze. Astfel, rezolvasem unul din stresurile nasterii, planul B - unde mergem daca lucrurile nu merg pe fagasul pe care noi l-am anticipat. (Avem si planul C - unde mergem daca lucrurile nu merg pe fagasul anticipat si o iau repede la vale, dar sa speram ca nu vom ajunge niciodata la el, caci acesta implica ambulanta si spitalul cel mai apropiat, care este tocmai cel in care am fost in primele luni de sarcina si pe care imi doresc din tot sufletul sa-l evit din pricina celor doi medici cu care am avut tangenta.)
De atunci, de la intalnirea cu doctorita Liliana Lammers-style, nici ca mi-a mai pasat de contractii, indiferent cat de dese au devenit si cat de dureros le simteam. Si au urmat doua luni pline, caci decembrie si ianuarie sunt, pentru noi, doua dintre cele mai aglomerate luni ale anului. Dar au trecut, iar eu de-abia astept intalnirea de saptamana viitoare. Ma duc cu planul de nastere in protap si cu intrebari incuietoare. Tineti-mi pumnii!
