Cum am terminat cu gradinita, incepe distractia. Acasa, la Gym, la muzica, la prieteni. Eu urasc iarna, frigul care-mi intra in carne si nu-mi mai iese decat dupa bai calde, tone de ceaiuri sau rachie turnate pe gat si ore de stat sub plapuma, dar pentru ca iarna asta am avut mai multa zapada decat de obicei, mi-am pus zece cojoace si am scos copila la derdelus, sa nu aiba mai apoi amintiri cu ea stand cu nasul lipit de geam, in timp ce toata gasca e la sanius. I-a placut, nu zic nu, dar ei ii place oriunde mergem impreuna si se bucura de atentia mea intreaga. Desi mai calduroasa decat mine, sufera si de frig, asa ca imi cerea foarte repede sa intram in casa. Per total, senzatia a fost ca entuziasmul meu a fost mai mare decat al ei, asa ca nici macar n-am investit intr-o sanie, bazandu-ne in continuare pe prieteni. Poate la anul!
Acasa, insa, alta-i treaba. Pe langa faptul ca turuie toata ziua, dand raportul despre starea natiunii, a copiilor si a madamelor din scoala sau despre ce a facut X sau Y in diverse ocazii, lucruri care bineinteles "nu se fac", acum a inceput sa turuie si in franceza. Ba chiar si limba romana incepe sa fie contaminata de franceza, de obicei in expresii gen "cat de bine s-a amuzat ea" sau "x lucru e muit" in loc de ud sau "clasa de Anne", in loc de clasa Annei, dar si in cuvinte neterminate, h-uri inexistente si in r-uri rulate.
La scoala, si-a mai invins putin timiditatea si a inceput sa vorbeasca si acolo mai tare si mai clar, incat nu mai are nici o problema sa se faca inteleasa. De inteles, intelege tot ce i se spune in cuvinte uzuale, are insa probleme la povestile ce se citesc in clasa, mai ales daca pozele doar li se arata si nu li se explica, asa cum facem noi acasa. Am descoperit asta intamplator, atunci cand am intrebat-o despre o poveste pe care tocmai o citisera si a gresit inclusiv animalul principal al povestii. Atunci cand am chestionat mai atent, mi-am dat seama ca nu intelesese nimic din poveste, desi nu avea mult scris, iar pozele erau mari si explicite.
Acum face clar distinctia intre cele trei limbi si imi raspunde in limba in care ii vorbesc in momentul acela, risipindu-mi-se astfel teama pe care o aveam in suflet ca vorbindu-i in doua limbi o s-o ametesc de nu va mai sti niciuna. Si-si doreste sa afle noi si noi cuvinte, ceea ce ne bucura, caci ne intreaba la tot pasul "dar cum spun asta in....? Dar in...?"
- Eu vorbesc engleza ca vorbesc acasa, cu mami si tati si stiu si franceza, ca asa se vorbeste la scoala. Si mai stiu una... cum o cheama, mami, pe aia? Aia pe care o mai stiu? ne-a intrebat intr-o seara, uitand tocmai limba pe care o vorbim cel mai mult, dar pe care o numim cel mai putin.
Pentru ca la scoala nu se incurajeaza prestatiile individuale, ci doar cele de grup, nu stie nici o poezie, fala parintilor si bunicilor din Romania. Stie, insa, cantece intregi in franceza pe care le cantam pana ne doare in gat, caci cantatul a devenit o indeletnicire favorita. Dupa mai bine de un an de mers constant la Ding Dong, am inceput sa vad si aici progresul: invata cantecele (in engleza de data asta) si a inceput sa le cante. Avem doua jocurile preferate legate de muzica: eu fredonez un cantec, iar ea trebuie sa-l recunoasca (e foarte buna la asta), iar al doilea este sa cantam in/cu ecou.
Pe langa toate astea, Degetzica a inceput... ta-da-dam!... sa fie interesata de litere. Le recunoaste, le citeste, le scrie. Bine, mi se pare ca este si bombardata cu aceasta informatie, asa ca era evident ca nu-i va putea mult rezista. La scoala ii invata sa recunoasca vizual literele, la Gym la fel, vede scrisul din carti, literele de pe diverse obiecte electrocasnice, cum sa nu-ti doresti sa stii mai mult? Imi amintesc ca primul meu cuvant citit a fost PAINE pentru ca vedeam toata ziua inscriptia asta pe camioanele ce transportau paine. Ei bine, primul cuvant citit si invatat de Degetzica cred ca este SIEMENS, dupa marca masinii de spalat pe care o netezeste si o citeste zilnic de cateva ori. Bineinteles, este inca la inceput, nici nu-si da prea bine seama cu ce litera incepe un cuvant, dar ne pune sa-i spunem pe litere cuvinte, iar apoi sa le scriem impreuna. Asa a ajuns sa se converseze in scris, pe Skype, bineinteles, cu Bunica de la Campulung. Cand imi este conversatia mai aprinsa, Degetzica se pune sa-si scrie tot repertoriul de cuvinte invatate: MIMI, apoi MAMA si asa am ajuns la BEBE, BUNICUL, BUNICA, YES, POCOYO, etc.
Si apoi ne intoarcem iarasi la vorbit. Si la creat povesti. Eu, dar si ea. Practic, masina a devenit casa povestilor noastre, caci in plimbarile noastre, ne spunem cate o poveste. Nu ne propunem, dar asa ne iese. Ea imi povesteste cum putem sa ne scoatem un ochi si cu el bine ascutit sa taiem o cutie imbratisata in scotch de catre Mama Personala. Si daca nu merge, putem sa aducem un cotz (adica un hot) care va taia cutia cu cele doua coarne. Eu ii povestesc despre cum plang eu, singura acasa, in timp ce ea este la scoala. Si fac balta de lacrimi si rau, iar aceste revarsari ma prind in cele mai neobisnuite locuri: la supermarket, in piata, la taraba de carne, rezultand o slanina prea sarata sau un vanzator care plange impreuna cu mine. Asaaaaa, si? ii aud vocea curioasa din spatele eu, iar eu, printre semafoare sau goniri pe autostrada, mai adaug un detaliu fantastic, cu atat mai savurat. Si apoi? Ce s-a intamplat apoi, mami? ma intreaba cand, intr-o pana de inspiratie, imi scotocesc mintea dupa ultimul detaliu, punctul final, explozia de fericire, imbratisarile, artificiile, masa si dansul. Si apoi? aud iarasi, tocmai cand credeam ca am terminat.
![]()
Altfel, mi se pare prinsa permanent intre cresterea pe care nu o poate controla, o simte ca i se intampla si dorinta ei de a ramane/inlocui un bebelus. Vreo doua luni de zile am auzit zilnic ca ea este bebelus. Si daca doar am fi auzit, cred ca am fi rezistat mai usor, dar am si trait. Una-doua ne anunta din senin "Eu sunt bebelus." In prima faza, am protestat: Cum sa fii bebelus? Tu esti fetita, mergi la scoala, vorbesti, mananci singura, desenezi, pictezi, bla, bla, bla... Copila nu si nu, ne turna picaturi chinezesti cu bebelusul. Si se comporta ca atare: mers in patru labute (desi genunchii ei, lipsiti de pernutele de la 8-9-10 luni, sufereau timizi, fara sa protesteze, inrosindu-se), asteptat hranirea cu lingurita, cerinte de schimbat scutecul si, cel mai greu de suportat, mormait si aratat cu degetul in loc de vorbit. La 9-10 luni toate lucrurile astea sunt extrem de amuzante si topitoare de inimi, dar la 3 ani si jumatate sunt enervante. Da, sunt enervante, caci te scot din dulcea moleseala in care te-ai cufundat acum, ca ai copil "mare" care comunica, alearga pe langa tine si te mai ajuta si cu plasa de cumparaturi sau usa liftului, daca i-o ceri. Dar cum picaturile bebelusesti nici gand sa scada, am schimbat foaia. Ok, acceptam ca este bebelus, doar sa-i treaca odata. Nu-i spui nimic, ii faci jocul si vezi pana unde merge, il instruiam eu pe Printzul Consort, sperand ca lucrurile se sting de la sine.
S-au stins, da, dar dupa vreo doua luni, iar asta a coincis cu dorinta ei mai mare de a merge la scoala. Nuuu, sa nu credeti ca dimineata la prima ora sare din pat, cerandu-ne s-o imbracam pentru scoala. Dimpotriva: nu zice nici pas, sperand in sinea ei ca poate uitam. Dar dupa vreo ora, doua, cand intelege ca a trecut pericolul, ma intreaba "Dar eu nu merg la scoala astazi?". Dar evenimentele decurg lin dimineata si doar la plecare isi aduce aminte ca eu trebuie sa o trag de hainuta, sa o implor sa nu plece, sa ramana acasa cu mine si sa stam lipit-imbratisate toata ziua. "Balciul" continua pe hol, starnind hohotelele vecinului chinez cand o mama in pijamale trage din toate puterile de o fetita si de un om in toata firea, tanguindu-se si rugandu-i sa nu plece. Nu va spun cum rade Ania, doamna care ne face curatenie, cand jucam tot spectacolul asta, cu alergeri prin camere, cu aruncari teatrale pe jos si cu lacrimi stoarse dintr-un servetel umezit. Dar circul asta a dat cele mai multe roade dintre toate jocurile incercate pentru a merge la scoala, asa ca nu ne abatem de la el nici macar un milimetru. Sper, totusi, ca dupa clasa intai sa trecem la altceva mai aventuros, eventual o alergare pe balcoanele vecinilor, cu catarari pe plantele agatatoare ale cladirii, ca teatrul de palier nu aduce foarte multi spectatori.
Acum nu mai este bebelus decat in preajma unui alt bebelus sau copilas mai mic decat ea. Atunci isi aminteste ca ar vrea sa suga de n-spe ori pe zi, ca nu stie cuvintele si arata cu mana, ca are nevoie de suzeta sau de biberon. In restul timpului ne arata cat a crescut intinzand mana dupa intrerupatorul din garaj, se cantareste de cate zece ori si-mi aduce ruleta s-o masor la tocul usii. Are putin peste 16 kilograme si 97 de centimetri si, desi este senzatia clasei la cat de mari ii sunt portiile de mancare, nu este deloc grasa. Doar obrajorii i-au ramas rotunzi, cu pielea alb-roza intinsa de parca ar sta sa pocneasca, iar burtica ii iese de sub bluzite.
![]()
Si a propos de kilograme, trebuie sa spun, nu cu bucurie, ci cu lacrimi in ochi, ca epoca "in brate" s-a cam terminat pentru noi. La inceputul lui decembrie am purtat-o pentru 15 minute in slingul fix, iar apoi m-am plans o saptamana de dureri de spate. Invatand lectia unui umar, in concediul de Craciun de la Londra am luat Manduca. Norocul nostru ca am luat si caruciorul, ca altfel cred ca veneam cu spatele rupt de acolo. Am carat Manduca constiinciosi, in fiecare zi, in plasa caruciorului, pana cand, la Tower Of London, am decis s-o pun in Manduca (ea necajita, eu stresata, relieful nu ne ajuta deloc caruciorul sa inainteze). Am urcat vreo 2-3 etaje cu ea in Manduca, cu rucsacul in dinti si cu hainele sub brat, un pas in fata celuilalt, intr-o inghesuiala de nedescris, de parca toti londonezii venise in ajun de An Nou sa vada Turnul Londrei si Bijuteriile Coroanei. Undeva, dupa primul etaj, mi-am dezlegat si fularul de la gat, dar tot simteam ca am picioarele ca de guma si ca ma voi prabusi daca mai merg mult asa. Apoi am dat mai departe rucsacul sau mai degraba, l-am azvarlit spre Printzul Consort intr-o disperare vecina cu nebunia. Evident, in aceasta stare de plans si de gumilastic, nu mi-a mai ars de nici o expozitie cu armuri, caci numai cand ma uitam la zalele si platosele alea si ma lua cu lesin. La etajul trei, pe cand ma aplecam sa intru intr-o incapere in care si regele intra singur, am cedat si mai ca n-am azvarlit-o si pe Degetzica din spate si atat a fost. N-am mai avut curaj s-o mai pun in spate si zau de nu mi se pare ca se ingreuneaza pe zi ce trece, ca de-abia o mai pot cara in brate cinci minute. Povestea asta are si o parte buna: a inceput sa mearga mai mult pe jos. Mai mult, dar nu foarte mult si in nici un caz nu se da in vant. Este muuuult mai interesant sa alergi doua ore la 5 grade la locul de joaca, sa te cateri pe toate constructiile si sa te dai pe tobogan in toate pozitiile decat sa mergi pe jos. Cand este Printzul Consort cu noi, e relativ simplu: el o poate duce in brate. Cand suntem impreuna, ne taram ca niste melci beti si anemici, eu, dand usor din buze ca sa-mi infrang nerabdarea de a ajunge mai repede acasa si a scapa de rucsacul si sacosa care ma cocoseaza, ea, obosita si plictisita si care n-ar mai face nici un pas.
- Cat are? ma intreaba farmacista la care ne oprisem de doua ori intr-o zi si de fiecare data Degetzica era in Manduca. (Stiu, am mai incercat s-o port in spate, din ratiuni de rapiditate si de miscat mai liber).
- Aproape patru ani, dau raspunsul scurt, dar imediat Degetzica ma taxeaza ca nu are "quatre, doar trois et demi".
- Aaaa, inseamna ca-i tare obosita, conchide interlocutoarea, de parca la varsta asta, daca nu-i foarte obosita, sa se tarasca pe jos, nu o poti purta/lua in brate.
![]()
A inceput sa guste mancaruri pe care pana acum le refuza din start, neavand nici macar dorinta de a le incerca. Nu mananca salate verzi, mancare de bame sau gratin de andive, dar macar a fost dispusa sa incerce fasole verde si salata de flecla (sfecla) si a gustat mustar si compot de ananas. Ba chiar a mancat si niste dovleac sotat in unt de care eu nu am putut sa ma ating. In continuare, mananca rondele de castraveti sau bucatele de gogosar murat de cate ori mancam si noi. Ba chiar a gustat si kefir, careia i-a facut spontan o declaratie de dragoste, dar pe care apoi l-a negrlijat. Incet, incet, fara stres, fara presiuni, fara rugaminti, mananca din ce in mai multe alimente pe care le-a refuzat cu vehementa pana acum.
Dar e vesela, roz si sare ca un ied toata ziua, de radem amandoi cand o vedem de ne prapadim. Ori il imita pe Pocoyo si sare cu aratatoarele indreptate in sus, ori salta ca un iepure, e clar ca-i din ce in ce mai buna la sarit. Sare de pe garduri, de pe banci, borduri, dar sare si de pe loc, incercand sarituri in lungime. Pe cat e de saltareata, pe atat momentele de duiosie sunt din ce in ce mai dese si, desi nu o vedeam neaparat ca pe un copil care sa caute din proprie initiativa imbratisarile si sarutarile, imi arata ca asa este. Ma imbratiseaza, ma saruta, imi saruta mainile si picioarele, in gesturi mici de adoratie care ma lasa muta si jenata. Atunci imi vine s-o strang asa, mica, langa mine si sa nu o las sa se risipeasca sau sa dea iama in lumea asta mare, plina de sclipici.
Si ca tot vorbeam de roz, ne-a declarat intr-o zi, foarte serioasa: "culoarea mea preferata este cea mai roz deschis". Am oftat amandoi, ne dadusem seama de asta de ceva vreme, de cand toate hainutele care nu aveau macar o pata roz, fusesera respinse in dimineti repetate in cautarea toaletei perfecte. Pe cele neroz/lila/mov/ciclam/roz boboc de trandafir le mai salveaza cate o steluta, o inimoara, un briz-briz, o masline, dar nici astea nu mai sunt garantii in ultimul timp.
Adora rochiile lungi - cu cat sunt mai lungi, cu atat mai bine), orice are bretele, rochia de balet capatata de la Mara, idolul ei de 7 ani, din care nu a mai iesit o saptamana incheiata (a purtat-o inclusiv la somn cateva nopti la rand, am convins-o cu greu sa rupem cercul) si parul lung (ca al Marei, bineinteles). Asa ca nici macar exemplul meu personal (care a ajutat data trecuta) nu mai reuseste s-o convinga sa o tundem (pana acum am tuns-o eu, de trei ori, dupa baie, pe parul inca ud si fara prea mare filosofie, tzac-pac, un smoc, doua, trei, gata, ca la cat este de cret, oricum nu se cunoaste daca nu-i tuns cu linia).
Adora painea cu unt, crevetii si inghetata pe bete colorate de la Imaginarium (toate multumirile, Corina!) si este moarta dupa bucataria thailandeza.
Adora sa gatim impreuna, ea intotdeauna cocotata pe blat (deja capul i-a depasit marginea dulapului de deasupra, asa ca trebuie s-o aplec atunci cand caut ceva), mestecand concentrata in oale si castroane si gustand tot ce se poate gusta.
Si, mai presus de orice, adora sa-si bage mana in decolteul bluzei mele si sa dormim imbratisate. Ma urmareste prin tot patul, ma placheaza, iar apoi ma inghionteste sa ma intorc cu fata spre ea.
- Degetzica, vrei sa-ti spun ceva la ureche? Mamica te iubeste! ii soptesc usor, aproape ca o boare.- Stiuuuuu, imi sopocaie si ea, intorcandu-mi capul sa-mi nimereasca urechea.- Atunci vrei sa-ti spun ceva in cealalta ureche? Ia asculta, caci voi spune incetisor si doar o data: Mamica nu te iubeste!- Ba ma iubeesssti! Ba ma iubesti, se revolta imediat. Eu sunt bebelusul mic si drag, adauga cuvintele pe care i le spun eu mereu (draga mica si draga), in semn de recunoastere.
Si-mi prinde capul cu manutele mici si mi se uita direct in ochi: - Si eu te iubesssscccc!
PS. De cand am scris eu inceputul acestei file, Degetzica a mai ramas de doua ori la scoala pana dupa siesta. O data a dormit 15 minute, o data a refuzat din start. Dar de fiecare data a fost suficient sa-i explic de ce trebuie sa ramana la scoala pana mai tarziu si sa-i spun ca va veni sa o ia Daddy si nu eu, ca de obicei. Dupa cateva intrebari suplimentare, a acceptat imediat, fara nici un fel de protest.
PPS. Multumim, Viviana, pentru minunatiile de mai sus! 
