Quantcast
Channel: Calatoria unui bob de orez cu urechiuse
Viewing all 64 articles
Browse latest View live

Vesti de la mugurii dintilor definitivi

$
0
0
Joi am avut din nou programare la dentist, dupa o luna pe care am cerut-o ragaz ca sa "incerc prin alte metode", asa cum i-am spus doctoritei cand m-a intrebat ce sper sa se intample intr-o luna. Am fost cu toata familia, Printzul Consort avea si el programare dupa Degetzica si nu era deloc fericit pentru asta, dar se straduia sa para ca sa nu influenteze partea mai mica a familiei.


In luna care a trecut, multe lucruri nu s-au schimbat. Ba da, am facut un lucru mare: am schimbat dieta. Chiar de a doua zi, Degetzica a renuntat (nu intotdeauna de buna voie) la painea cu gluten si la sandvisurile din gustarea de la scoala pe care le adora, precum si la dulce de orice fel (ii mai faceam orez cu lapte indulcit cu sirop de artar sau ii mai dadeam din cand in cand cate un biscuit). I-am cumparat paine fara gluten (scumpa, domnule, mult prea scumpa, iar  in privinta ingredientelor nu pot spune ca sunt foarte linistita) si am trecut la cura cu uleiul fermentat de peste. Norocul meu (si al ei, cred - sau poate corpul i-a cerut?) a fost ca tocmai cu cateva zile inainte decisese ca vrea ulei de peste si de atunci ii dadeam zilnic. Fara rugaminti, fara recompense, o jumatate de lingurita de ulei fermentat de peste si atat. Nu se discuta, nu se negociaza, il luam pentru dintisori si gata.

Am pastrat fructele in meniul de dimineata si un mar cu scortisoara si vanilie la vreo gustare de peste zi. In fructe am inceput sa adaugam zilnic (pana acum era la libera noastra alegere cand adaugam) branza grasa de vaci/capra/oaie si un galbenus crud. Oricum, nu manca fructe oricand si oricat, asa ca nici asta nu a fost dificil.

A fost dificil sa scoatem stafidele, caisele uscate si sa limitam cantitatea de nuci, caju si fistic. Si am avut niste momente tensionate cand prietenii nostri au venit cu clatite proaspat facute sau cand s-a vorbit sa comandam pizza. S-au varsat niste lacrimi, eu m-am stapanit cat am putut si m-am strecurat tacuta in bucatarie unde am prestat rapid gaufre cu faina de quinoa la tot cartierul. Sau am razuit cascavalul, ciupercile si sosul de tomate de pe pizza ca sa poata manca si copila.

In intervalul asta, bobita de puroi a fistulizat de doua ori, prima data s-a refacut dupa cateva zile, dar a doua oara s-a intamplat acum vreo doua saptamani si de atunci nu s-a mai refacut, iar mirosul respiratia s-a normalizat. Oricum, eram pregatita sa intervin si, urmand sfatul prietenei stomatolog, sa-i fac eu drenare prin gingie.

Intalnirea a decurs chiar mai bine decat ma asteptam. Degetzica cunoaste deja procedura si a mai si crescut, asa ca a raspuns foarte prompt la indicatiile doctoritei, mai ales ca se afla in bratele mele si se simtea in siguranta. Acasa, ii repetasem de multe ori ca nu sunt de acord ca doamna doctor sa-i faca gaua in dinte, ca daca-i vorba de gaura, ii face mama acasa, asa ca sper ca a fost convinsa si de asta.

Dupa discutii si parlamentari incepute acasa si terminate in parcarea din fata cabinetului, am fost de acord cu radiografia, dar nimic altceva. Caci intrebarea pe care o primeam de fiecare data cand ma declaram impotriva frezei in dinte era "dar de unde stii tu ca nu a ajuns infectia la mugurii dintilor definitivi si nu-i faci mai mult rau decat bine daca nu drenezi?" Nu stiam, era adevarat si nici argumente mistice nu aveam. 

Radiografia s-a facut pe acelasi scaun de consultatie, doar ne-a schimbat un pic pozitia. Degetzica a fost extrem de intelegatoare, a muscat cand a fost de muscat, dar cu toate astea radiografia nu a iesit "bine".

- Unde-s mugurii dintilor definitivi? intreb eu cumva in ceata. 
- Pai nu sunt, radiografia nu a prins si asta, dar inca o radiografie nu-i mai facem, declama repede doctorita, cat sa nu apuc sa ma enervez. Bine, a dat vina pe muscatura Degetzicii, dar ce pretentie poti avea de la un copil de 3, 5 ani? Dar faptul ca nu se vad in radiografie este un lucru bun, putem presupune ca sunt inca departe de infectie.

In concluzie, lucrurile pe radiografie arata bine si rau. Bine, caci mugurii dintilor definitivi par la distanta sigura de infectie. Bine, ca infectia nu s-a agravat. Rau, caci cei doi incisivi centrali superiori nu mai au deloc radacina. Da, radacinile s-au resorbit in totalitate, asa ca dintisorii nu au o soarta prea buna, cel mai probabil, spune doctorita, vor cadea inainte de 7 ani. De altfel, era evident din modificarea pozitiei acestora ca ceva se intampla acolo, dar am crezut, ca odata socul mare trecut, vom reusi sa-i pastram pana la 7 ani. Oricum, nu-i nimic sigur, depinzand de prea multi factori: daca musca sau nu pe dintii respectivi, ce duritate au alimentele muscate, daca mai cade sau nu in dinti. Rau, pentru ca in lateralele dintilor se vad doua pungute cu puroi, chiar daca in exterior nu se mai zareste nimic.

Bineinteles, ca si data trecuta, doctorita a propus drenajul prin dinte sau, o solutie si mai radicala, avand in vedere ca dintii oricum vor cadea, scoaterea lor. Am refuzat. A inteles repede, nu a mai incercat sa ma convinga ca data trecuta, dar mi-a servit ca trebuie sa-i semnez ca nu sunt de acord cu tratamentul standard. Aha, se practica si aici, am schimbat o privire si un zambet cu Printzul Consort. Si-a notat pe fisa ca "maman veut rien faire" (interesant ca a scris ca doar maman este bad guy si nu parintii) si am semnat, in timp ce-mi spunea ca totusi, daca vrem sa revenim la ea, ne primeste fara nici o problema, de parca de aici izvora ingrijoarea noastra.

Am plecat spre scoala, Degetzica, avand cadoul-recompensa-mita in mana, eu mai linistita ca am in sfarsit, raspunsul la intrebarea "unde sunt si ce fac mugurii". Directia e clara si este cea buna: vom continua dieta fara gluten si fara nimic dulce, dar cu ulei de peste, vitamina D, galbenusuri, lactate crude si supe de oase. Vom trata infectia homeopat. Sa vedem cat reusim sa pastram dintisorii la locul lor si cat mai fara infectie.

Mugurii sunt bine si uite, vine si primavara. 



Inimioara de iubire

$
0
0
Marti am fost o mama ingrozitoare. Am fost atat de ingrozitoare, incat marti va ramane in memoria colectiva drept "ziua cu mama cea mai ingrozitoare". Drept recompensa, Degetzica mi-a facut o "inimioara de iubire". Asa cum face Pato pentru Pocoyo, mami, mai stii tu asta?

- Ca sa nu mai fii trista, mami si sa nu mai plangi! Caci mamicile nu trebuie sa planga, copiii mai plang cateodata, dar mamicile nu, caci daca ele plang, cine ii consoleaza pe copii?

Eu am mai spus-o: nu stiu ce-am facut bun in lumea asta, de am primit in dar copilul asta minunat, bun si care ma consoleaza el pe mine atunci cand tot eu am gresit.

Am rugat-o sa-mi dea voie sa lipesc inimioara pe frigider, ca sa-mi aduca aminte de ziua in care am fost cea mai ingrozitoare mama. Caci si mamele bune pot fi ingrozitoare cateodata. Important este sa-si revina repede in simtiri si sa nu se mai intample a doua oara.

Orasul parasit

$
0
0
Stiu, stiu, cititorii nostri ar dori sa afle cum a fost la primul atelier de paine cu maia desfasurat intr-o sufragerie. Va spun pe scurt, caci inca astept pozele care sunt la Viviana, plecata putin pana la Amsterdam. A fost super, extra, mega fun, m-am incarcat de energie buna si de calmul Vivianei (cred ca nu voi uita cat voi trai cum, cu 20 de minute inainte de inceperea cursului, Viviana, in pijamale, cu fetitele misunand printre picioare, imi spunea ca "nu-i panica", eu nefiind cu mult mai pregatita decat ea), fetele care au participat au fost interesate maxim, au pus intrebari, au framantat, au modelat, si-au luat notite, iar painile au iesit minunate. Am capatat asa elan creator ca astazi am pus prima mea paine cu maia pe blatul infainat si i-am dat forma de boule. Din prea mult entuziasm, am uitat sa adaug sare. Rezultatul imi este inca necunoscut, painea se odihneste acum pe o panza roz de in.


Ceea ce voiam sa va povestesc este ca de vreo doua zile ninge. Cand pe rand, cand la gramada, ninge. Aseara, la cursul de franceza, profesoara ne-a multumit celor cativa care ne-am incumetat pe vremea asta cainoasa si am venit. Caci se pare ca orasul paralizeaza odata cu zapada, asa cum am putut constata astazi cand am fost s-o iau pe Degetzica de la scoala.

De dimineata a dus-o Printzul Consort. La intoarcere ma suna ca vrea sa-mi aduca masina, ca sa nu o gasesc inzapezita peste cateva ore, cand ma duc s-o caut. Ei, nu, las-o acolo, ca-mi place sa dezapezesc.

Ocupata cu painea cu maia, am plecat in ultima clipa de acasa. M-am uitat pe geam - ningea in continuare. Mi-am indesat caciula pe cap, manusile in maini si am zbughit-o pe usa, eram in teribila intarziere si zau ca n-aveam timp sa-mi curat toata coca de pe maini.

Pe strada nimeni. Grupurile galagioase de adolescenti de la cele doua licee din apropiere se topisera ca prin minune. La cele doua sandviserii de pe traseu, unde la ora 12 coada adolescentilor in cautarea unei paini cu ceva umplutura depaseste trotuarul, nimeni. Traversez repede bulevardul, la stop doar cateva masini. Hmm, unde-i toata lumea la ora asta?

Aoleu, ora, nu cumva am gresit ora intre atatea framantari si strech&fold-uri? Nu, ora pare in regula, dar parcarea de la Carrefour, unde lasam noi masina, era goala. Doar masina noastra ma astepta cuminte la locul stabilit, in rest, nici o masina la coada la Drive-In-ul din parcare si nici cohortele de batranei care merg sa manance de pranz la Pizza Hut, crezand ca l-au prins pe Dumnezeu de-un picior, nu erau. Ma simteam ca Tom Cruise intr-un film la moda acum cativa ani si am fost gata, gata sa-l sun pe Printzul Consort sa-l intreb daca s-a dat stingere nationala.

Pe drumul spre scoala aceeasi imagine dezolanta: masini lasate la voia intamplarii, caci locurile de parcare de la marginea trotuarelor erau pline de zapada, nici un copil alergand vesel in preajma scolii, iar toti adultii imbracati la costum, iesiti in pauza de masa, se topisera ca prin minune. Drumurile catre scoala, imediat ce ieseam din comuna in care locuim, erau bineinteles inzapezite, o problema mare a comunei, asa cum am inteles de la zapezile precedente. Am parcat mai departe de scoala, acolo unde nu gasesc niciodata loc de obicei din cauza nenumaratelor masini venite sa ia acasa copiii de la o scoala vecina.

La scoala, jumatate din copii erau absenti, madame nu venise si nici nu avea de gand si toata lumea era speriata ca dupa catastrofa. Educatoarele care stateau in apropiere venisera pe jos, asa ca mi-au laudat curajul (sau inconstienta, inca nu m-am decis) de a porni cu masina si mi-au cerut de cateva ori prudenta pe drumul de intoarcere. 

Pana si Degetzica, satula pesemne de atata iarna, mi-a cerut sa mergem repede acasa. Mami, uite, nu-i deloc coada, mi-a atras si ea atentia cand a remarcat ca eram singura masina ce astepta la stop. Si eu care credeam inainte ca locuim intr-o comuna bine cotata, dar plina de batrani care stau in casa, oameni care stau toata ziua la munca si copiii care-si petrec toata ziua la scoala. Si cand te gandesti ca in Romania sunt 15 grade, nu-ti vine sa cauti trei bilete in Tenerife? Ba-ti vine!

Duminica, ora 8

$
0
0
Desi in mod normal se trezeste cand soarele este de cel putin noua sulite pe cer (sulite romanesti, aici nu le vezi cu lunile, iar ziua de astazi nu a facut exceptie), astazi, cand nici nu se luminase bine de ziua (sau, cel putin, asa credeam eu), Degetzica s-a strecurat din pat. Hmmm, unde se duce? m-am intrebat, dar nu prea intens, ca sa nu ma trezesc de-a binelea.

In cinci minute am aflat raspunsul.Cred ca a dormit cu gandul la ea, o fi si visat-o, mai stii?


Aseara am fost printre ultimii clienti la supermarket, cautand smantana cu care sa facem inghetata, caci asta ii ceruse copila tatalui ei inca de joi. S-au cerut doua culori: galben si maron. Am plusat eu cu roz si mare a fost succesul, dar a fost extrem de dezamagita ca nu o putem manca pe loc, ci trebuie sa asteptam sa se intareasca. Asa ca azi de dimineata s-a dat jos din pat, s-a dus in bucatarie, a deschis congelatorul si a scos inghetata. Si-a scos una, iar pe celelalte trei mi le-a adus ofranda la picioare.

- Mami, mami, am vazut o pisica printre masini?
- Si ce culoare avea, draguta?
- Nu stiu, mami, ca era neagra.

Si primul autoportret, fara pisica, dar foarte fidel, dupa cum se vede (multumim, Viviana!) mai ales la par, la buric si la tzitzi, cuvant cu care ne-am captusit candva, in negura timpului, nici nu-mi mai amintesc de la cine.



Atelierul de paine cu maia din sufragerie

$
0
0
Am avut emotii, recunosc. Caci una este sa faci un curs unde toti participantii stau frumos pe scaun si-si dau cu parerea si una este un atelier unde se arunca cu faina in stanga si-n dreapta, maiaua bolboroseste, dand pe dinafara in pahare, iar tevile se infunda, asa cum a preconizat Viviana. In plus, acum am avut ateliere in doua zile, oameni diferiti de fiecare data, asa ca a trebuit sa gasesc cea mai potrivita formula de "cuplare", bazata pe afinitati si prietenii.


Ele (emotiile) s-au spulberat pe rand, cand lucrurile au inceput sa se alinieze pentru start. Cu o saptamana inainte primisem coletul cu toate castroanele, sorturile, spatulele si panzele pentru atelier, faina astepta linistita la loc racoros si intunecat si toata lumea confirmase ca vine. In plus, Viviana sosise la timp, o recuperasem chiar din fata aeroportului,  iar programul fetitelor (Degetzica si V.) pentru timpul in care noi, fetele, eram ocupate, era stabilit si acceptat.

Sambata ne-am trezit devreme, dar greu, la timp ca sa aranjam masa mare, de zece persoane, in centrul sufrageriei, dar cumva, intre doua povesti din Romania si una din Belgia, timpul a trecut fulgerator. Doar Viviana, inca in pijama, era calma si ne explica ca-i timp pentru toate, in timp ce cantarea cu grija faina, apa si sare. Si maia.

Fetele au inceput sa soseasca, toata lumea a fost punctuala, iar atmosfera s-a legat imediat. Se simtea efervescenta in aer si sunt sigura ca nu era numai din cauza maialei. Lumea venise sa faca paineeeee!

Sufrageria noastra arata chiar bine, iar masa plina de faina din centru imi parea ca din videoclipurile lui Jeffrey Hamelmam pe care le privisem toata noaptea. Am incercat sa intru in atmosfera si asa de bine mi-a reusit ca de-abia am reusit sa ma trezesc a doua zi dimineata, de aici greul de mai devreme.

Viviana a fost minunata, povestea si povestea si relua procesul si pasii, iar mainile ei, nu stiu cum sa spun, dar parca se iubeau cu aluatul, dezvaluindu-ne arta. Caci da, mi-am dat seama ca a face paine este o arta, iar in conditiile astea zau de inteleg cum strabunicile noastre reuseau sa faca paine pe banda rulanta fara macar sa se gandeasca la procente de brutar, la racleta, la lame ascutite care fac taieturi precise sau la cutite speciale care taie aluatul dintr-o lovitura ca sa nu rupi legaturile de gluten. Caci a rupe legaturile de gluten este poate cel mai rau lucru pe care-l poti face unei paini, ca sa nu mai vorbesc de increderea in sine. Aaa, nu, poate la fel de rau este si sa dai cu ea de masa de-i merg fulgii, ca sa "imblanzesti" aluatul, sa-l supui, asa cum credeam eu initial ca trebuie sa faci.

De fapt, eu credeam ca e simplu sa faci paine/cozonaci. Credeam ca nu ai avea nevoie de mare tehnica, ci doar de rezistenta fizica (la primii mei cozonaci m-a durut mana din umar dupa ce am terminat si de-abia la ai doilea am dezvoltat o tehnica cu castronul prins de masa ca sa-mi ostoiesc durerea) si de caldura. Imi amintesc si acum caldurile din bucataria mica de la Campulung atunci cand facea mama cozonaci. In ziua aia, nimic nu trebuia sa deranjeze cozonacii pus la dospit langa cuptorul incins, asa ca ne umblam ca niste umbre tacute, fara sa miscam nici o pala de vant. Ce faci, de ce umbli asa? ma intreba tata, proaspat intors acasa. Stttt, vorbeste mai incet, se fac cozonaci, ii sopteam conspirativ.

Dar nu-i in totalitate asa, am descoperit la atelier. Si de-asta imi place sa framant paine sau cozonaci: nu-i nevoie sa ai rezistenta fizica a unui alergator de cursa lunga si puterea unui halterofil, Trebuie doar ca mainile si aluatul sa devina una. Imbratisarea initiala e lipicioasa, cleioasa si ai vrea cumva sa te eliberezi din stransoarea ei, dar stii (sau inveti la atelier) ca doar transformand aluatul vei reusi asa. La inceput degetele se lipesc unele de altele si le freci degeaba, incepator, de marginea castronului sau a racletei. Ar trebui sa te predai, sa ignori pentru o clipa neajunsul si sa framanti cu delicatete. Ai sa vezi surprins sa vezi ca in zece minute-cincisprezece minute (nu mai mult, asa cum ma temeam), imbratisarea cleioasa se transforma intr-un neteda si fina, din care nu te-ai mai desprinde. Dar e bine s-o faci, caci si nedesprinderea are riscurile ei, iar aluatul, ca iubitul, trebuie lasat sa se odihneasca.

De aici incolo nu mai este decat un dans cu pasi precisi si ritmati, tu inviti, aluatul parca ar zice nu, dar tu vezi ca da, asa ca executi un "stretch&fold" precis, pentru impresionarea asistentei care aplauda de pe margine si mai inviti o data peste inca 50 de minute la al doilea "stretch&fold". Deja vezi in aluat painea care va sa fie. Urmeaza "shapingul", adica modelarea, iar asta nu se face asa, ca in clasa a8a de generala, ci cu tehnica, cam ca la 20+ ani. Apoi lasi toata dragostea asta sa creasca. Nu este nevoie sa lesini in bucatarie de cald, nu-i nevoie nici de prea multe conditii speciale, iar pentru o paine "ca la mine acasa", o dospire "la rece", adica in frigider este tot ce-mi pot dori.

Pot sa va spun cu mana pe inima ca au fost doua zile minunate si zau de nu as putea sa fac asta zilnic. Desi in prima zi de atelier nu am fost decat organizator, fotograf si schimbator de scutece (am avut doi bebelusi "invitati") am simtit din plin energia buna pe care ti-o da o comunitate de femei care s-a adunat sa faca un lucru bun impreuna.

Sambata seara, in timp ce Viviana si cu mine puneam doua fetite frante la culcare, baietii nostri au copt prima painea. Mi s-a topit inima cand, iesind dupa trei sferturi de ora din dormitor, i-am gasit pe amandoi in bucatarie, pe scaunelele pe care statusera Degetzica si V. mai devreme, unul rosu, unul alb, holbandu-se prin geamul cuptorului la painea care inflorea. Nu e gata, asculta-ma pe mine, o s-o verific imediat batand-o in fund, ii explica R., expert, Printzului Consort.

A doua zi mi-am luat si eu castroanele in primire si am framantat cot la cot cu celelalte participante, dar eram mai mult cu ochii dupa Viviana. Bineinteles, intre castroane si o poza n-am notat nimic, asa ca cine dadea marti din colt in colt ca nu are timpii in care lasi aluatul sa se odihneasca? Eu, bineinteles. Da, Viviana plecase intr-o scurta excursie la Amsterdam, iar eu ramasesem de vatra sa fac paine, prima mea paine cu maia fara supraveghere. De fapt, era prima mea paine ever, nici macar la masina de paine nu facusem altceva in afara de aluat de pizza.

Cum a iesit? aud o intrebare din fundul salii. Buna, foarte buna, desi nu credeam asta atunci cand mi-am dat seama, dupa primul "stretch&fold", ca am uitat sa pun sare. Cat de rea e painea fara sare? intrebam candida pe Facebook prietenele mai pricepute in astfel de afaceri. Rea, zice Ioana si tot ea ma sfatuieste cum sa repar. Nu a crescut maxim (mi-a spus mai apoi experta, proaspat intoarsa, ca am supradospit-o), dar mie mi-a bucurat inima, iar celorlalti si corpul.

Caci paine nu inseamna doar apa, faina si sare, painea inseamna si dragoste. Si acum, dupa atelierul acesta, as trece pe lista lucrurilor obligatorii de facut intr-o viata, asta: sa faci o paine cu maia. Multumesc, Viviana, fara tine as fi fost mai saraca si as fi iubit mai putin!


Ce am invatat de la atelierul de paine cu maia

$
0
0
 1. Sa nu uit sa pun sare. Sa nu uit sa pun sare. Sa nu uit sa pun sare. 
Asta am aflat, de fapt, atunci cand am facut prima mea paine fara supraveghere, dar daca ma trezeste cineva din somn la 3 dimineata si ma intreaba care-i cel mai important lucru la o paine cu maia asta i-as spune.

2. Ca eu, care porneam cuptorul cu 10 minute inainte de a baga orice in el, de la prajitura la cartofi, habar n-aveam pe ce lume sunt. Pentru painea cu maia (dar cred ca regula asta e valabila pentru toate painile, nu doar pentru cele cu maia), cuptorul trebuie incins vreo 20 de minute, daca nu aveti placa de copt si vreo 45, daca aveti.

3. Ca mie nu mi-ar fi trecut niciodata prin cap ca ar trebui sa bag in cuptor vasul in care urmeaza sa coc painea, ca sa se incinga si el, laolalta cu cuptorul. Mi-a ridicat valul de pe ochi Viviana, iar apoi mi s-a parut ataaat de logic.

4. Ca nu m-as fi gandit niciodata sa fac aburi in cuptor, inainte de a baga painea (bine, eu nu m-am gandit la aburi si punct, dar eu eram (si sunt) departe de a fi luata drept un reper in brutarit), ca sa am siguranta ca voi avea o paine crocanta, dar in care sa nu ne rupem totusi, dintii.

5. Ca painea nu se poate coace asa, oricum, cum iti trazneste tie si cum a ramas setat selectorul cuptorului (de cand ne-am mutat in Bruxelles, selectorul cuptorului meu nu s-a mutat nici macar un milimetru: doar cu rezistenta de jos si cu ventilatie. Era singura setare pe care o gasisem asemanatoare cuptorului nostru din Romania, cuptor pe gaz, insa.) Tot Viviana ne-a lamurit: in cazul unui cuptor electric, painea se coace cu ambele rezistente si fara ventilatie. Si asa imi explic de ce aproape am ars ambele ture de cozonaci pe care le-am facut in decembrie. La momentul respectiv, am dat vina pe temperatura cuptorului, dar nu, temperatura este aceeasi ca la cuptorul pe gaz, numai selectia trebuia sa fie alta.

6. Ca painea trebuie coapta pe piatra de copt, din granit. In cazul celor ca mine, care nu vor sa-si cocoseze cuptorul cu o piatra de granit, este suficient sa aveti un vas de sticla termorezistenta cu fundul gros. In nici un caz sa nu puneti painea in tava cuptorului sau in tavi de cozonaci, fundul acestora este mult prea subtire si painea se va arde.

7. Ca poti sa faci paine si daca ai un bebelus mititel, de doar o luna (sau doua sau trei). Ai nevoie de un wrap si de o cutie de la Ikea pe care sa urci castronul in care framanti.

8. Ca este o activitate minunata, care-ti lucreaza creierii capului si pe cei ai inimii si ca trebuie neaparat, mortis s-o faci macar o data in viata. Si daca nu te indragostesti de facut paine cu maia poti sa te apuci de platat copaci.

Din nou despre painea cu maia

$
0
0
In cazul in care nu v-ati saturat doar sa cititi despre paine, dar sa nu primiti nimic de degustat, astazi as dori sa va povestesc despre a doua si a treia paine facute fara supraveghere. Nu de alta, dar Mama Personala nu are cont de Facebook si ea este singura care nu stie inca de painile mele minunate cu care m-am laudat pe acolo.


Din intamplare, am dat pe De-a brutaria de painea asta minunata. Aaa, 41% faina integrala si pare asa de simplu? I'll take two si am decis ziua si orele procesului de productie. Evident, procesul nu a fost fara peripetii. Mai intai mi-am dat seama ca prefermentul fusese facut fix pe fix, fara nici un fel de pierdere, asa ca am razuit borcanul dupa ultimele 3 grame care nu ieseau nicidecum la socoteala. In plus, vazand gramele initiale, am calculat ca am suficienta faina integrala, dar ulterior, m-am gandit sa multiplic cu 1.5 ca sa-mi iasa niste paini mai mari si de aici a cam inceput panica, caci, evident, desi am zeci de pungi si pungute si rezerve peste rezerve in trei dulapuri din casa si din pivnita, imi mai lipseau 179,5 grame de faina integrala, iar eu nu indrazneam sa fac nici o miscare in stanga sau in dreapta cantarului. Disperata, am lasat la o parte orice gand rational si am sunat-o pe Viviana. Apoi, i-am scris pe Facebook. Viviana, ca niciodata, nu raspundea, asa ca am luat soarta painilor in maini si am decis sa fac o inlocuire cu faina 650 de care aveam din belsug.

Asa ca a doua transa de paini fara supraveghere a fost inceputa pe la 8 seara, cu dragoste amestecata cu teama. La ora 1 din noapte terminam de facut forma si le bagam la frigider pana a doua zi. In ciuda panicii initiale, aluatul parea ca raspunde cu prietenie la declaratiile mele de dragoste, deci ceva sperante aveam.


Le-am lasat la frigider 17 ore. Am incins cuptorul dupa toate regulile artei, cu 15 minute inainte. Am uitat sa pun tava de sticla termorezistenta in care coc painea, asa ca atunci cand mi-am adus aminte si am bagat-o si pe ea la caldura, am mai lasat cuptorul inca 15 minute la incins. Am pus aburii si am decis ca nu-i mai scot dupa 15 minute. Rau am facut, nu intelegeam de ce painea mea avea pe fund o zona centrala unde era moale si nu suna a gol, asa cum ne invatase Radu al Vivianei, nici in ruptul capului. (Sper sa-mi amintesc ca data viitoare sa pun aburii mai intr-o parte sau la acelasi nivel cu painea. Si sper sa nu stric cu ceva rezultatul final, daca modific putin ordinea planetara a productiei painii cu maia.) 



M-am fript la mana, incercand sa rastorn painea din baneton direct  in tava, si nici macar n-am reusit s-o pun pe centru, o treime din paine si-a lasat coada atarnand afara din tava. Hait! stric tocmai la final, ma gandesc, uitand toate temerile mele cu cele 3 grame de maia si 179, 5 grame de faina integrala. Dau painea de coada mai asa si scot unealta mea secreta, arma la care ma gandisem toata ziua de dinainte: maretul cutter circular Olfa pe care-l luasem intr-un moment de creativitate maxima, laolalta cu cele 10 foi de fetru, de la un magazin de creatie. Si de-abia la scoringul painii cu maia mi-am dat seama ca face toti banii pe care i-am dat pe el: este brici, taieturile au fost superbe, practic au crescut ratingul painii cu 20 de puncte, ceea ce n-as fi reusit-o doar cu cutitul meu ceramic, chiar de-i marea mea dragoste dintre cutite. Deci, daca nu aveti o unealta atat de pompos numitagrignette, poate gasiti prin cutia de scule a sotului sau cea roz, proprietate personala, un cutter bun, care taie si firul de par in patru si tot mai ramane loc de tiv.


Si acum, produsul final cu care ma voi mandri nepotilor si stranepotilor, pana in ultima zi a vietii.




Trei ani si sase/sapte/opt luni - File de poveste

$
0
0
Exact in saptamana in care Degetzica facea un an de cand daduse prima data cu nasul in gradinita a cerut sa ramana sa doarma cu copiii, la scoala. Vreo doua zile, am ramas pe bancuta de pe hol ca sa privim "ciu-ciu"-ul copiilor ce mergeau in sala de sport, la somn. Au urmat intrebarile, la inceput tematoare, apoi din ce in ce mai sigure (si triste, dar amanuntul acesta l-am pastrat doar pentru mine). "Sunt foarte sigura, mami, nu trebuie sa intrebi ca eu stiu. Dar o sa am nevoie..." si aici enumerarea varia. Cand o suzeta, cand un doudou, cand o paturica, cand perna, cand perna si paturica, cand toate.


Voiam sa incercam la inceputul lunii martie, dar n-a mai vrut sa astepte, iar madame a parut si ea incantata de idee (eu m-am intrebat, suspicioasa, de ce). In seara de dinainte, am pregatit "valiza". Asa mi-a spus, sa-i "pregatesc valiza", de parca pleca in tabara, nu ramanea in plus trei ore la scoala. In valiza si-a adunat: pernuta, doua paturici, trei doudou, o suzeta si o papusa. "De toate am nevoie, mami, si da, o sa adorm fara tzitzi, de-asta am nevoie de toate lucrurile astea", mi-a spus ceremonioasa, cand am carat sacosa la scoala.

Dimineata am mai intrebat-o o data. Raspuns afirmativ. Le-am rugat totusi pe madame sa ma sune daca plange sau daca ii deranjeaza pe ceilalti copii. Am stat ca pe ghimpi, cu bateria telefonului incarcata maxim, cu cizmele in picioare, neindraznind sa ma apuc de nimic. Daca ma suna? Daca plange? Daca nu-i e bine? Dar daca nu ma suna, in ciuda a tot ce le-am spus? La fel ca anul trecut, doar ca n-am mai asteptat in fata scolii.

La 3.30 m-am infiintat la portita. Degetzica, vesela, isi lua gustarea. Am dormit, mami, daaa, ma anunta din usa. Madame imi spune ca dimpotriva, nu a dormit, in ciuda aranjamentelor pe care si le-a facut vreme de 15 minute pe targa albastra ce-i servea drept patul. A adus-o inapoi in clasa si s-a jucat. Mai vreau sa mai dorm la pranz cu copiii, imi spune ea, in timp ce cu degetul ia o urma de sos de pe cutiuta de la pranz.

Acasa, cand sa ma descalt, m-a pocnit un ras isteric. Fusesem atat de stresata dimineata, cand imi pusesem cizmele, ca-mi pusesem doua diferite. Umblasem asa aproape o zi intreaga, fara ca eu sau altcineva sa observe.

Asa s-a incheiat prima zi de "somn" la gradinita. Prima si singura, deocamdata, pentru ca apoi nu a mai vrut sa mai ramana, in ciuda asigurarilor initiale. Ca-i prea intuneric, ca-i prea larma, motivele se schimba, dar refuzul ramane. Oricum, asa am descoperit ca nu poate rezista multe zile fara somnul de pranz, caci, dupa patru zile in care l-am sarit, a fost atat de obosita incat s-a culcat la 5.30 dupa amiaza si nu s-a mai trezit decat la 8.30, a doua zi. Da, ne-ar fi placut sa i-l scoatem ca sa fie in pat la 7.30, dar apoi noaptea ii este foarte agitata, cu treziri dese si in plans pe care reusim sa-l calmam cu greu. Se pare ca, desi doarme mai mult de 12 oreintr-un oarecare foc, mai mult unul cu rafale, acestea nu-i sunt suficiente.

Dar ceea ce voiam sa spun este ca puiul nostru mic se face mare. Cu detalii din ce in ce mai putin sesizabile unui ochi necunoscator, dar cu mici despartiri de bebelusie, cu mici pasi pe care doar ochiul nostru umezit si inima batand mai tare, parca dureros, parca fericit, le vad. A avut nevoie de un an ca sa capete atata incredere in gradinita incat sa ramana la pranz si de sase luni pentru a le lua de mana pe madame, un gest pe care nu-l face cu foarte putine persoane din afara sferei familiale. Sunt constienta ca un an este un interval foarte mare si nu sunt multi parinti care sa aiba aceasa varianta, de a-si lasa copilul sa decida cand sa faca urmatorul pas important (legat de gradinita, dar nu numai), adesea fiind vorba de doar cateva zile de "acomodare". Ceea ce vreau sa arat, fara sa fac din asta o regula generala, este ca, fara o impunere din afara (sau tocmai de aceea), Degetzica a ajuns, in timpul ei propriu, sa-si doreasca sa treaca la urmatorul "nivel", sa faca pasul. Sunt convinsa ca astfel se va intampla in orice aspect al vietii, sper numai sa avem amandoi intelepciunea, rabdarea si diponibilitatea de a-i asculta glasul.

Cum am terminat cu gradinita, incepe distractia. Acasa, la Gym, la muzica, la prieteni. Eu urasc iarna, frigul care-mi intra in carne si nu-mi mai iese decat dupa bai calde, tone de ceaiuri sau rachie turnate pe gat si ore de stat sub plapuma, dar pentru ca iarna asta am avut mai multa zapada decat de obicei, mi-am pus zece cojoace si am scos copila la derdelus, sa nu aiba mai apoi amintiri cu ea stand cu nasul lipit de geam, in timp ce toata gasca e la sanius. I-a placut, nu zic nu, dar ei ii place oriunde mergem impreuna si se bucura de atentia mea intreaga. Desi mai calduroasa decat mine, sufera si de frig, asa ca imi cerea foarte repede sa intram in casa. Per total, senzatia a fost ca entuziasmul meu a fost mai mare decat al ei, asa ca nici macar n-am investit intr-o sanie, bazandu-ne in continuare pe prieteni. Poate la anul!

Acasa, insa, alta-i treaba. Pe langa faptul ca turuie toata ziua, dand raportul despre starea natiunii, a copiilor si a madamelor din scoala sau despre ce a facut X sau Y in diverse ocazii, lucruri care bineinteles "nu se fac", acum a inceput sa turuie si in franceza. Ba chiar si limba romana incepe sa fie contaminata de franceza, de obicei in expresii gen "cat de bine s-a amuzat ea" sau "x lucru e muit" in loc de ud sau "clasa de Anne", in loc de clasa Annei, dar si in cuvinte neterminate, h-uri inexistente si in r-uri rulate. 

La scoala, si-a mai invins putin timiditatea si a inceput sa vorbeasca si acolo mai tare si mai clar, incat nu mai are nici o problema sa se faca inteleasa. De inteles, intelege tot ce i se spune in cuvinte uzuale, are insa probleme la povestile ce se citesc in clasa, mai ales daca pozele doar li se arata si nu li se explica, asa cum facem noi acasa. Am descoperit asta intamplator, atunci cand am intrebat-o despre o poveste pe care tocmai o citisera si a gresit inclusiv animalul principal al povestii. Atunci cand am chestionat mai atent, mi-am dat seama ca nu intelesese nimic din poveste, desi nu avea mult scris, iar pozele erau mari si explicite. 

Acum face clar distinctia intre cele trei limbi si imi raspunde in limba in care ii vorbesc in momentul acela, risipindu-mi-se astfel teama pe care o aveam in suflet ca vorbindu-i in doua limbi o s-o ametesc de nu va mai sti niciuna. Si-si doreste sa afle noi si noi cuvinte, ceea ce ne bucura, caci ne intreaba la tot pasul "dar cum spun asta in....? Dar in...?"

- Eu vorbesc engleza ca vorbesc acasa, cu mami si tati si stiu si franceza, ca asa se vorbeste la scoala. Si mai stiu una... cum o cheama, mami, pe aia? Aia pe care o mai stiu? ne-a intrebat intr-o seara, uitand tocmai limba pe care o vorbim cel mai mult, dar pe care o numim cel mai putin. 

Pentru ca la scoala nu se incurajeaza prestatiile individuale, ci doar cele de grup, nu stie nici o poezie, fala parintilor si bunicilor din Romania. Stie, insa, cantece intregi in franceza pe care le cantam pana ne doare in gat, caci cantatul a devenit o indeletnicire favorita. Dupa mai bine de un an de mers constant la Ding Dong, am inceput sa vad si aici progresul: invata cantecele (in engleza de data asta) si a inceput sa le cante. Avem doua jocurile preferate legate de muzica: eu fredonez un cantec, iar ea trebuie sa-l recunoasca (e foarte buna la asta), iar al doilea este sa cantam in/cu ecou.

Pe langa toate astea, Degetzica a inceput... ta-da-dam!... sa fie interesata de litere. Le recunoaste, le citeste, le scrie. Bine, mi se pare ca este si bombardata cu aceasta informatie, asa ca era evident ca nu-i va putea mult rezista. La scoala ii invata sa recunoasca vizual literele, la Gym la fel, vede scrisul din carti, literele de pe diverse obiecte electrocasnice, cum sa nu-ti doresti sa stii mai mult? Imi amintesc ca primul meu cuvant citit a fost PAINE pentru ca vedeam toata ziua inscriptia asta pe camioanele ce transportau paine. Ei bine, primul cuvant citit si invatat de Degetzica cred ca este SIEMENS, dupa marca masinii de spalat pe care o netezeste si o citeste zilnic de cateva ori. Bineinteles, este inca la inceput, nici nu-si da prea bine seama cu ce litera incepe un cuvant, dar ne pune sa-i spunem pe litere cuvinte, iar apoi sa le scriem impreuna. Asa a ajuns sa se converseze in scris, pe Skype, bineinteles, cu Bunica de la Campulung. Cand imi este conversatia mai aprinsa, Degetzica se pune sa-si scrie tot repertoriul de cuvinte invatate: MIMI, apoi MAMA si asa am ajuns la BEBE, BUNICUL, BUNICA, YES, POCOYO, etc.

Si apoi ne intoarcem iarasi la vorbit. Si la creat povesti. Eu, dar si ea. Practic, masina a devenit casa povestilor noastre, caci in plimbarile noastre, ne spunem cate o poveste. Nu ne propunem, dar asa ne iese. Ea imi povesteste cum putem sa ne scoatem un ochi si cu el bine ascutit sa taiem o cutie imbratisata in scotch de catre Mama Personala. Si daca nu merge, putem sa aducem un cotz (adica un hot) care va taia cutia cu cele doua coarne. Eu ii povestesc despre cum plang eu, singura acasa, in timp ce ea este la scoala. Si fac balta de lacrimi si rau, iar aceste revarsari ma prind in cele mai neobisnuite locuri: la supermarket, in piata, la taraba de carne, rezultand o slanina prea sarata sau un vanzator care plange impreuna cu mine. Asaaaaa, si? ii aud vocea curioasa din spatele eu, iar eu, printre semafoare sau goniri pe autostrada, mai adaug un detaliu fantastic, cu atat mai savurat. Si apoi? Ce s-a intamplat apoi, mami? ma intreaba cand, intr-o pana de inspiratie, imi scotocesc mintea dupa ultimul detaliu, punctul final, explozia de fericire, imbratisarile, artificiile, masa si dansul. Si apoi? aud iarasi, tocmai cand credeam ca am terminat.

Altfel, mi se pare prinsa permanent intre cresterea pe care nu o poate controla, o simte ca i se intampla si dorinta ei de a ramane/inlocui un bebelus. Vreo doua luni de zile am auzit zilnic ca ea este bebelus. Si daca doar am fi auzit, cred ca am fi rezistat mai usor, dar am si trait. Una-doua ne anunta din senin "Eu sunt bebelus." In prima faza, am protestat: Cum sa fii bebelus? Tu esti fetita, mergi la scoala, vorbesti, mananci singura, desenezi, pictezi, bla, bla, bla... Copila nu si nu, ne turna picaturi chinezesti cu bebelusul. Si se comporta ca atare: mers in patru labute (desi genunchii ei, lipsiti de pernutele de la 8-9-10 luni, sufereau timizi, fara sa protesteze, inrosindu-se), asteptat hranirea cu lingurita, cerinte de schimbat scutecul si, cel mai greu de suportat, mormait si aratat cu degetul in loc de vorbit. La 9-10 luni toate lucrurile astea sunt extrem de amuzante si topitoare de inimi, dar la 3 ani si jumatate sunt enervante. Da, sunt enervante, caci te scot din dulcea moleseala in care te-ai cufundat acum, ca ai copil "mare" care comunica, alearga pe langa tine si te mai ajuta si cu plasa de cumparaturi sau usa liftului, daca i-o ceri. Dar cum picaturile bebelusesti nici gand sa scada, am schimbat foaia. Ok, acceptam ca este bebelus, doar sa-i treaca odata. Nu-i spui nimic, ii faci jocul si vezi pana unde merge, il instruiam eu pe Printzul Consort, sperand ca lucrurile se sting de la sine.

S-au stins, da, dar dupa vreo doua luni, iar asta a coincis cu dorinta ei mai mare de a merge la scoala. Nuuu, sa nu credeti ca dimineata la prima ora sare din pat, cerandu-ne s-o imbracam pentru scoala. Dimpotriva: nu zice nici pas, sperand in sinea ei ca poate uitam. Dar dupa vreo ora, doua, cand intelege ca a trecut pericolul, ma intreaba "Dar eu nu merg la scoala astazi?". Dar evenimentele decurg lin dimineata si doar la plecare isi aduce aminte ca eu trebuie sa o trag de hainuta, sa o implor sa nu plece, sa ramana acasa cu mine si sa stam lipit-imbratisate toata ziua. "Balciul" continua pe hol, starnind hohotelele vecinului chinez cand o mama in pijamale trage din toate puterile de o fetita si de un om in toata firea, tanguindu-se si rugandu-i sa nu plece. Nu va spun cum rade Ania, doamna care ne face curatenie, cand jucam tot spectacolul asta, cu alergeri prin camere, cu aruncari teatrale pe jos si cu lacrimi stoarse dintr-un servetel umezit. Dar circul asta a dat cele mai multe roade dintre toate jocurile incercate pentru a merge la scoala, asa ca nu ne abatem de la el nici macar un milimetru. Sper, totusi, ca dupa clasa intai sa trecem la altceva mai aventuros, eventual o alergare pe balcoanele vecinilor, cu catarari pe plantele agatatoare ale cladirii, ca teatrul de palier nu aduce foarte multi spectatori.


Acum nu mai este bebelus decat in preajma unui alt bebelus sau copilas mai mic decat ea. Atunci isi aminteste ca ar vrea sa suga de n-spe ori pe zi, ca nu stie cuvintele si arata cu mana, ca are nevoie de suzeta sau de biberon. In restul timpului ne arata cat a crescut intinzand mana dupa intrerupatorul din garaj, se cantareste de cate zece ori si-mi aduce ruleta s-o masor la tocul usii. Are putin peste 16 kilograme si 97 de centimetri si, desi este senzatia clasei la cat de mari ii sunt portiile de mancare, nu este deloc grasa. Doar obrajorii i-au ramas rotunzi, cu pielea alb-roza intinsa de parca ar sta sa pocneasca, iar burtica ii iese de sub bluzite.

Si a propos de kilograme, trebuie sa spun, nu cu bucurie, ci cu lacrimi in ochi, ca epoca "in brate" s-a cam terminat pentru noi. La inceputul lui decembrie am purtat-o pentru 15 minute in slingul fix, iar apoi m-am plans o saptamana de dureri de spate. Invatand lectia unui umar, in concediul de Craciun de la Londra am luat Manduca. Norocul nostru ca am luat si caruciorul, ca altfel cred ca veneam cu spatele rupt de acolo. Am carat Manduca constiinciosi, in fiecare zi, in plasa caruciorului, pana cand, la Tower Of London, am decis s-o pun in Manduca (ea necajita, eu stresata, relieful nu ne ajuta deloc caruciorul sa inainteze). Am urcat vreo 2-3 etaje cu ea in Manduca, cu rucsacul in dinti si cu hainele sub brat, un pas in fata celuilalt, intr-o inghesuiala de nedescris, de parca toti londonezii venise in ajun de An Nou sa vada Turnul Londrei si Bijuteriile Coroanei. Undeva, dupa primul etaj, mi-am dezlegat si fularul de la gat, dar tot simteam ca am picioarele ca de guma si ca ma voi prabusi daca mai merg mult asa. Apoi am dat mai departe rucsacul sau mai degraba, l-am azvarlit spre Printzul Consort intr-o disperare vecina cu nebunia. Evident, in aceasta stare de plans si de gumilastic, nu mi-a mai ars de nici o expozitie cu armuri, caci numai cand ma uitam la zalele si platosele alea si ma lua cu lesin. La etajul trei, pe cand ma aplecam sa intru intr-o incapere in care si regele intra singur, am cedat si mai ca n-am azvarlit-o si pe Degetzica din spate si atat a fost. N-am mai avut curaj s-o mai pun in spate si zau de nu mi se pare ca se ingreuneaza pe zi ce trece, ca de-abia o mai pot cara in brate cinci minute. Povestea asta are si o parte buna: a inceput sa mearga mai mult pe jos. Mai mult, dar nu foarte mult si in nici un caz nu se da in vant. Este muuuult mai interesant sa alergi doua ore la 5 grade la locul de joaca, sa te cateri pe toate constructiile si sa te dai pe tobogan in toate pozitiile decat sa mergi pe jos. Cand este Printzul Consort cu noi, e relativ simplu: el o poate duce in brate. Cand suntem impreuna, ne taram ca niste melci beti si anemici, eu, dand usor din buze ca sa-mi infrang nerabdarea de a ajunge mai repede acasa si a scapa de rucsacul si sacosa care ma cocoseaza, ea, obosita si plictisita si care n-ar mai face nici un pas.

- Cat are? ma intreaba farmacista la care ne oprisem de doua ori intr-o zi si de fiecare data Degetzica era in Manduca. (Stiu, am mai incercat s-o port in spate, din ratiuni de rapiditate si de miscat mai liber).
- Aproape patru ani, dau raspunsul scurt, dar imediat Degetzica ma taxeaza ca nu are "quatre, doar trois et demi".
- Aaaa, inseamna ca-i tare obosita, conchide interlocutoarea, de parca la varsta asta, daca nu-i foarte obosita, sa se tarasca pe jos, nu o poti purta/lua in brate.


A inceput sa guste mancaruri pe care pana acum le refuza din start, neavand nici macar dorinta de a le incerca. Nu mananca salate verzi, mancare de bame sau gratin de andive, dar macar a fost dispusa sa incerce fasole verde si salata de flecla (sfecla) si a gustat mustar si compot de ananas. Ba chiar a mancat si niste dovleac sotat in unt de care eu nu am putut sa ma ating. In continuare, mananca rondele de castraveti sau bucatele de gogosar murat de cate ori mancam si noi. Ba chiar a gustat si kefir, careia i-a facut spontan o declaratie de dragoste, dar pe care apoi l-a negrlijat. Incet, incet, fara stres, fara presiuni, fara rugaminti, mananca din ce in mai multe alimente pe care le-a refuzat cu vehementa pana acum.

Dar e vesela, roz si sare ca un ied toata ziua, de radem amandoi cand o vedem de ne prapadim. Ori il imita pe Pocoyo si sare cu aratatoarele indreptate in sus, ori salta ca un iepure, e clar ca-i din ce in ce mai buna la sarit. Sare de pe garduri, de pe banci, borduri, dar sare si de pe loc, incercand sarituri in lungime. Pe cat e de saltareata, pe atat momentele de duiosie sunt din ce in ce mai dese si, desi nu o vedeam neaparat ca pe un copil care sa caute din proprie initiativa imbratisarile si sarutarile, imi arata ca asa este. Ma imbratiseaza, ma saruta, imi saruta mainile si picioarele, in gesturi mici de adoratie care ma lasa muta si jenata. Atunci imi vine s-o strang asa, mica, langa mine si sa nu o las sa se risipeasca sau sa dea iama in lumea asta mare, plina de sclipici.

Si ca tot vorbeam de roz, ne-a declarat intr-o zi, foarte serioasa: "culoarea mea preferata este cea mai roz deschis". Am oftat amandoi, ne dadusem seama de asta de ceva vreme, de cand toate hainutele care nu aveau macar o pata roz, fusesera respinse in dimineti repetate in cautarea toaletei perfecte. Pe cele neroz/lila/mov/ciclam/roz boboc de trandafir le mai salveaza cate o steluta, o inimoara, un briz-briz, o masline, dar nici astea nu mai sunt garantii in ultimul timp. 

Adora rochiile lungi - cu cat sunt mai lungi, cu atat mai bine), orice are bretele, rochia de balet capatata de la Mara, idolul ei de 7 ani, din care nu a mai iesit o saptamana incheiata (a purtat-o inclusiv la somn cateva nopti la rand, am convins-o cu greu sa rupem cercul) si parul lung (ca al Marei, bineinteles). Asa ca nici macar exemplul meu personal (care a ajutat data trecuta) nu mai reuseste s-o convinga sa o tundem (pana acum am tuns-o eu, de trei ori, dupa baie, pe parul inca ud si fara prea mare filosofie, tzac-pac, un smoc, doua, trei, gata, ca la cat este de cret, oricum nu se cunoaste daca nu-i tuns cu linia). 

Adora painea cu unt, crevetii si inghetata pe bete colorate de la Imaginarium (toate multumirile, Corina!) si este moarta dupa bucataria thailandeza. 

Adora sa gatim impreuna, ea intotdeauna cocotata pe blat (deja capul i-a depasit marginea dulapului de deasupra, asa ca trebuie s-o aplec atunci cand caut ceva), mestecand concentrata in oale si castroane si gustand tot ce se poate gusta.

Si, mai presus de orice, adora sa-si bage mana in decolteul bluzei mele si sa dormim imbratisate. Ma urmareste prin tot patul, ma placheaza, iar apoi ma inghionteste sa ma intorc cu fata spre ea. 

- Degetzica, vrei sa-ti spun ceva la ureche? Mamica te iubeste! ii soptesc usor, aproape ca o boare.
- Stiuuuuu, imi sopocaie si ea, intorcandu-mi capul sa-mi nimereasca urechea.
- Atunci vrei sa-ti spun ceva in cealalta ureche? Ia asculta, caci voi spune incetisor si doar o data: Mamica nu te iubeste!
Ba ma iubeesssti! Ba ma iubesti, se revolta imediat. Eu sunt bebelusul mic si drag, adauga cuvintele pe care i le spun eu mereu (draga mica si draga), in semn de recunoastere.

Si-mi prinde capul cu manutele mici si mi se uita direct in ochi: 
- Si eu te iubesssscccc!



PS. De cand am scris eu inceputul acestei file, Degetzica a mai ramas de doua ori la scoala pana dupa siesta. O data a dormit 15 minute, o data a refuzat din start. Dar de fiecare data a fost suficient sa-i explic de ce trebuie sa ramana la scoala pana mai tarziu si sa-i spun ca va veni sa o ia Daddy si nu eu, ca de obicei. Dupa cateva intrebari suplimentare, a acceptat imediat, fara nici un fel de protest.

PPS. Multumim, Viviana, pentru minunatiile de mai sus!

Ce mi-as dori

$
0
0
Din ce in ce mai des imi doresc o surpriza. O surpriza la care nici nu visezi, ce sa mai zic ca nici cu gandul nu gandesti. Una nici mare, nici mica, dar autentica, cu gust de surpriza. Imi plac cele cu gust de acasa, care se prezinta fara fasoane, caci doar suntem intre "ai nostri", dar si cele pretentioase, lucrate pana la perfectiune. 
Dar cum mie imi place sa stiu pana si ordinea si originea surprizelor, ele sfarsesc prin a nu mai fi surprize. Dar zau ca tanjesc dupa una si-mi petrec ore si apoi zile si apoi luni gandindu-ma la diverse surprize, una mai tare decat alta. Si ele, de la atata chemat, ori nu vin, ori, satule, vin clatinandu-si burtile lor rotunde de surprize si strica toata surpriza.  

Si din ce in ce mai tare imi doresc sa va povestesc ceva. Nimic secret, nimic extraordinar, dar ceva care sa explice tacerea mea din ultimele luni de pe blog. Inca nu-i vremea, va spun doar ca sunt indragostita de painile mele, iar asta este o veritabila surpriza. 



A doua veritabila surpriza a fost Liliana Lammers. M-am inscris la stagiul de doula ca sa-l cunosc pe Michel Odent si m-am intors indragostita de Liliana. Sunt sigura ca, daca nu ar tricota, Liliana ar face o paine excelenta.


Si va mai spun ca sunt indragostita de piciorusele Degetzicii iesind din leggings cu fundite, dar asta deja nu mai este nici o surpriza.



In plimbare la Urgente

$
0
0
Noaptea de vineri spre sambata am avut de-a face cu o Degetzica mai putin prietenoasa decat de obicei. Dar ce spun eu "mai putin prietenoasa"? Ar trebui sa scriu dusmanoasa dre-a dreptul, la cate picioare si palme ne-a dat pe unde a nimerit, de ne-am retras amandoi pe un colt de pat, cu plapuma pe cap, speriati de oricare nou acces de nervozitate. Si plans, sa nu uitam plans, plansul ala din mijloc de noapte al copilului ce nu se trezeste mai niciodata noaptea si care nu stie de unde sa te ia si pe care nu stii nici tu de unde sa-l iei.


Intrebari peste intrebari, nimic clar, doar pumni si picioare, iar eu pe asta refuz sa le interpretez. La prima ora imi spune ca o doare gatul. Aaa, asta nu-i de mare mirare, la cat lapte din frigider bea, inghetata de la congelator, plus vanturile cele mari pe care le-a luat in freza vineri seara la locul de joaca. Pregatesc remediul meu universal - lapte caldut cu galbenus, miere si unt de cocos si imi vad de treaba, caci era multa, iar eu inceata.

Peste cateva ore, durerea de gat trecuse, dar venisera altele: de burtica, de maini, de picioare?!, tocmai bine ca sa nu mai stim ce sa credem. Mai ca n-am fi crezut-o, dar Degetzica era pleostita ca o floare in frigul belgian, asa ca m-am apucat s-o sucesc si s-o examinez pe toate partile. La una dintre urechi am observat niste semne de suparare, asa ca am decretat ca mergem de urgenta la spital sa primim diagnostic de otita.

Pe drum, Degetzica, in urma unei doze de Panadol, se inviorase de ziceai ca a dat caldura peste ea. O intrebam din cinci in cinci minute daca o mai doare, ne raspundea cand da, cand nu, cand da, dar doar daca apas. Hmmm, neconcludent, deci mergem macar sa primesc o confirmare a diagnosticului.

La urgenta noastra privata, cat am asteptat pe hol, Degetzica era in asa forma ca ii auzeam vocea rasunand in toate colturile. Dar fusesem deja admisi, nu mai puteam da inapoi. Consultatia a fost scurta,    doctorita a intors-o pe toate partile, Degetzica a fost absolut rezonabila si a facut tot ce i s-a spus (inclusiv gafait cu limba scoasa, ca un catel), iar la final diagnosticul: otita perforata, timpan inflamat la cealalta ureche si gat inflamat.

Gatul inflamat nu ma mira, bea lapte rece direct de la frigider, mancase o inghetata cu o seara inainte, fusesem pe afara pe un vant si un frig teribile, se daduse in leagan, pe tiroliana, dar cate nu facuse. 

- Si cum, nu a avut febra mare?
- Nu, a fost doar indispusa si usor calduta.
- Si nu s-a plans ca o doare si cealalta ureche?
- Nu, niciodata. (sa-i mai spus ca nici la cea cu otita durerea nu-i prea clara? nu-i mai spun.)
- Ooo, dar face fata foarte bine, surprinzator pentru starea in care arata urechile ei. (Ei, hai, cum arata urechile ei? Franjuri? E adevarat ca-i dadusem antiinflamator cu o ora inainte, dar totusi, ea se plansese toata ziua de cu totul alte dureri, nu de urechi.)

Am asteptat linistita sa ne scrie retetele. Doua, in caz ca avem nevoie. Amandoua cu antibiotic, unul picaturi, pentru inceput, iar apoi, daca eu, mama, nu doctorul, vad ca lucrurile nu se imbunatatesc in 4 zile, sa purced la administrarea unui sirop. Le-am luat si am iesit pe usa. Ce-a zis? ma intreaba Printzul Consort in prag. Eh, ce-am zis si eu de acasa: otita, si am bagat retetele in geanta.

Si asta a fost tot. Nu am cumparat nici un antibiotic, nu i-am pus nici picaturi, nu i-am dat nici sirop. In seara aia a adormit tarziu, iar cand s-a trezit mi-a spus ca nu o mai doare nimic. Nici urechea? Nici urechea. Nici cand apas? Nici cand apesi. Mergem la picnic? Ieeee, picnic, a strigat ea fericita. 

S-a jucat fara intrerupere 7 ore. Afara, la 20 de grade, in primul soare de primavara 2013. I-am ridicat manecile bluzei, apoi i-am scos-o de tot. Apoi i-am scos si maioul si i-am suflecat pantalonii pana la genunchi. Degetzica parea oricum, numai a copil bolnav nu. Seara a cazut lata, la ora 9.

Si asa s-a incheiat a doua noastra intalnire cu antibioticul, dupa tarasenia de acum doi ani, iar mie inca imi vine greu sa inteleg ce s-a intamplat. A fost imunitatea Degetzicii asa puternica, incat a dat cu infectia asta de pamant in doua zile si doua doze de antiinflamator si nici un alt ajutor (fiind week-end, nu am reusit sa vorbim cu homeopata decat luni)? Sau doctorita s-a lasat influentata de parerea mea si a gresit diagnosticul? Nu stiu sa raspund la aceste intrebari,  paranteza a fost atat de lunga ca sa raspund mamelor si prietenelor care m-au intrebat ce sirop pentru cresterea imunitatii i-am dat/ii mai dau Degetzicii. Adevarul este ca nu i-am mai dat nimic in aceasta toamna, iarna, primavara. Cand am facut curatenia anuala in dulapiorul cu medicamente am descoperit si un sirop First Defence inceput, dar era din toamna 2011. I-am dat deci, doi ani la rand cate ceva pentru stimularea imunitatii: Immuno Baby la 1 an si doua-trei luni si First Defence la 2 ani si doua luni.

De ce nu i-am mai dat nimic din toamna 2011? Pentru ca anul acesta am considerat ca vitamina D3 si uleiul fermentat de ficat de cod sunt suficiente. Pentru ca, desi aici copiii sunt acceptati la scoala fara sa li se ceara vreo analiza (nici macar un exudat), Degetzica nu s-a imbolnavit grav niciodata. Evident, copiii din clasa ei se mai imbolnavesc. Mai lipsesc. Ii mai vad cu "lumanarile" la nas cand ma duc la pranz s-o iau. Dar nu aud niciodata de racelile, bronsitele, brosiolitele, bronho-pneumoniile de care vuieste mamicimea romana de cum au cazut prima frunza si prima bruma si pana in primavara. 

Dar mai ales pentru ca Degetzica este un copil sanatos si pentru ca am observat ca nu are nevoie. Vad asta in modul cum a gestionat boala asta sau ce a fost. Sunt din ce in ce mai convinsa ca, acum doi ani, daca nu m-as fi grabit si as mai fi asteptat o zi, nu ar mai fi fost nevoie sa-i dau antibiotic. Dar e mintea de acum, relaxata ca Degetzica era subfebrila si cu stare generala buna versus mintea de atunci, speriata de febra de aproape 40 de grade si naucita de o noapte de plans aproape non stop. Plus ca acum Degetzica vorbeste, comunica foarte bine ce o doare si unde (mai putin cand ne vrea impresionati), iar atunci nu vorbea mai deloc. Nu sunt deloc de acord cu parerea ca trebuie imbuibat copilul cu medicamente de la primul semn de boala, chiar daca-i vorba de o raceala si de clasica reteta "Panadol si Nurofen, alternativ la 4 ore, timp de 3 zile" pe principiul ca daca nu urmezi schema de tratament, copilul nu se va vindeca niciodata. Cred ca organismul trebuie ajutat sa lupte impotriva bolii, iar in anumite cazuri, acest ajutor inseamna tocmai creditul ca stie ce face si fara interventia noastra "salvatoare". Asa ca data viitoare, cand spun ca Degetzica are febra, nu ma intrebati daca i-am dat "ceva". Mai mult ca sigur ca nu. Si nu, nu-i dau nici corticosteroid pentru eczema, incercam altceva. Si nu-i fac nici drenaj prin dinte, incercam tinerea abcesului sub control cu dieta si ulei de ficat de cod. Si n-am innebunit, nici nu fac parte dintr-o secta. Am invatat doar sa am un pic mai multa incredere in ea, in Degetzica.

De ziua ta, mamico

$
0
0
Nu ma (mai) intereseaza sa suflu in lumanari. Nu mai vreau sa fac petrecere de adulti fara copii. Nu (mai) vreau tort de la cofetarie, ca din revista, dar pe care copiii sa nu-l poata manca. 

E primul an in care Degetzica a invatat sa recunoasca zilele noastre in calendar. Stie ca mamica are un 1 scris cu mov, daddy un 1 scris cu albastru (de la first mom/first dad), iar ea are o inimioara sub care scrie "Degetzica face patru ani!". Asa am primit cel mai frumos cadou: Degetzica mi-a urat toata ziua, de fiecare data cand isi amintea, Happy Birthday, Mommy! si mi-a si cantat. Ce-mi pot dori mai mult?


PS. Sper sa pun si bucatica de video pastrata pentru eternitate, dar sa ma dumiresc intai cum fac sa nu trec prin intermediari de genul YouTube.








In deriva

$
0
0
Suntem de o saptamana in Romania. Imbracati ca pentru 12 grade, asa cum erau cand am plecat noi din Bruxelles, caldura ne-a lovit drept in crestetul capului. Cateva zile am umblat ca niste muste bete, ascunzandu-ne la umbre dese, pe terase racoroase si sub boruri largi de palarii, asteptand ca dintr-o clipa in alta caldura sa dispara, iar noi sa ne reluam ritmul. Caldura n-a trecut, iar noi am inceput sa ne obisnuim cu nisipul in sandale, cu transpiratia pe sira spinarii si cu orele de somn decalate, urmand programul de cate trei-patru ore in aer liber, lucru aproape imposibil la noi acasa.


Inainte de caldura, ne-a lovit tristetea. Cersetori, caini, multi caini si un Bucuresti fara nici un fel de marcaj rutier. Apoi masinile. Parca niciodata n-am vazut atat de multe masini. In trafic, dar mai ales in afara lui, masinile stau parcate pe care doua, trei randuri, pe spatii verzi, pe trecerile de pietoni, pe trotuare, chiar in usa magazinelor sau a blocurilor. Pieton fiind, faci slalom printre masini si-ti tii ochii atintiti pe copil, caci nu se stie cand langa tine apare o masina care vrea sa parcheze pe singurul loc la umbra de pe tot trotuarul, unde te adapostisei si tu un minut, cat sa bei o gura de apa si sa-ti tragi sufletul.

Apoi traficul ne-a mai dat o lovitura. Obligati sa petrecem cate o ora-doua in traficul bucurestean, intr-o masina fara aer conditionat, ne-am hotarat ca daca ne-am intoarce in Romania, n-am mai putea s-o facem in Bucuresti.

Speriati de experienta din vara trecuta, am evitat orice apropiere de parcurile in care mamele fac educatie cu ardei iute si am socializat ori in centrul centrului, ori la foarte periferie.


In Orasel, povestea este alta. Timpul se scurge lent printre copacii infloriti si casele in paragina, copii nu prea mai sunt in parcuri si parca nici bancile ascunse privirii nu mai adapostesc cupluri adolescentine ca altadata. Parca sunt mai multi bunici ca niciodata si persoane la vreo 40 de ani si. Dar mi-am promis ca in vacanta asta ma voi uita mai mult in jur, la copaci, la stresinile caselor, la detaliile peretilor si mai putin la oameni.

Degetzica, in ciuda distantei ce-o separa de sat, chiar si in forma lui redusa, de suburbie a Oraselului, dornica de apropierea naturii, s-a descaltat imediat ce-a schimbat gradina de pasari (de care are o frica teribila, nu stiu de unde i se trage) cu cea de legume. Am urmat-o si mi-am cufundat picioarele in pamantul proaspat sapat. A fost cea mai frumoasa senzatie a vacantei, daca n-ati incercat-o pana acum, v-o recomand. Apoi a descoperit ca isi poate face vant singura la leagan, iar sportul asta a inlocuit plantarea de fasole in preferintele ei, asa ca ne-am mutat dupa-amiezele in parcul central, la leagane. 

La inceput, stateam langa leaganul ei si vorbeam: despre copiii din parc, despre parinti, despre cosurile de gunoi, baltile de pe jos, culoarea toboganelor, etc. Dar pentru ca tot nu (mai) faceam mare lucru, am profitat si mi-am scos cartea. Daaa, acea carte, LE livre, prima carte pe care o citesc in franceza si pe care ma chinui s-o termin de vreo patru luni bune. Apoi, m-am asezat pe iarba, langa ea, si am scos si creionul. Sambata seara, la ora la care bucatariile Oraselului erau inca incinse de toata munca de peste zi, iar populatia Oraselului se pregatea de Inviere, Degetzica isi incingea palmele tinand strans lantul leaganului, iar noi doi, pe o banca la zece metri de ea, citeam. Da, citeam, fiecare cartea lui, ba eu mai faceam si insemnari, oricat de incredibil ar suna. N-am avut nevoie decat de aproape patru ani pentru asta si zau de nu au trecut in patru clipe. Sa vedem: prima clipa: kilometri de parc parcursi zilnic, impingand caruciorul, clipa doi: mers clatinat, ezitant, cu noi dupa ea, clipa trei: alergat, cazut, ridicat, cu noi dupa ea, prinzand, consoland, stergand lacrimi si oblojind genunchi, clipa patru: se da singura in leagan, isi canta, vorbeste cu alti parinti (dac-o intreaba, altfel, ea nu scoate o vorba), iar noi ne-am "luat mana de pe ea".

- Ei, cum te simti in Romania? il intreb pe Printzul Consort, care n-a mai fost in tara de un an si jumatate.
- Ca pestele in apa, imi raspunde ironic, stergandu-si fruntea de transpiratie.

Acelasi raspuns mi l-ar da si Degetzica, inconjurata dintr-o data de o multime de oameni care "toti, mamica, vorbesc ca noi, asa, ca noi, intelegi?", de copii cu care se intelege din prima, fara sa ma intrebe intai daca lor le spune hello sau bonjour sau buna si de bunici care de care mai dornici de indeplinit dorinte de-abia exprimate. Si mi l-a dat si cand, desculta, numara constiincioasa cate cinci boabe de fasole pe care le arunca in cuiburile pregatite de bunicul. 

Si atunci? De unde vine retinerea?




Baiatul

$
0
0
- Dar tu de ce vorbesti atat de incet? m-a intrebat la nici cinci minute de cand facusem cunostinta.
- Asa ti se pare, ca vorbesc incet? Hmmm, nu stiu, asa vorbim noi, in familia noastra. Vorbim incet ca sa ne auzim inimile care bat tare.
- Eu cam tip. La mine acasa toata lumea tipa, iar eu asa m-am obisnuit, sa tip, mi-a raspuns cum numai la varsta asta mai poti raspunde, strecurandu-si mana in mana mea.

Am vazut mai apoi ca nu numai tipetele ii erau familiare, ci si cuvinte prea grele pentru un suflet atat de mic. Strivit sub greutatea lor, se comporta in consecinta: raspundea obraznic, indraznea, forta, tiraniza la randul lui. Cu noi, mamele tinere, poate un pic mai citite, poate un pic mai atente la sufletul lui decat la al nostru, devenea altul: amabil, descurcaret, dornic tot timpul sa ne faca pe plac, vorbea frumos si ingrijit, o placere era!

Ne-am despartit dupa cateva zile, prea scurta perioada ca sa facem o diferenta. L-am revazut acum, dupa noua luni. Credeam ca m-a uitat. 

- Hei, ce mai faci? Ma mai recunosti?

Fara nici un cuvant, s-a apropiat usurel si m-a strans in brate. Un minut m-a strans. Cu toata puterea lui de sapte ani. Si tot cu tipetele este obisnuit...


Contraste

$
0
0
Ma duceam cu autobuzul la unul din cursurile de franceza, ultimul inainte de plecarea spre Romania. Recunoscusem deja cuplul pe care-l vedeam in fiecare saptamana, la aceeasi ora: o mamica si o fetita, in mod evident indreptandu-se spre casa. Mamica tinea de fiecare data in maini, pe langa sacose, haine si umbrele, si o "creatie" a fetitei, iar aceasta ii turuia vesela despre ce a facut in cele 8 ore petrecute la scoala. Asa le-am si remarcat: dupa trilurile vesele ale fetitei, triluri de copil dezinvolt, care nu se teme de ce ar putea sa spuna. In timp, schimbasem cateva zambete cu mama la vreo replica amuzanta de-a fetitei. Acum ii auzeam vocea cantata venita de undeva, de pe locurile din fata si, printre filele cartii, zambeam. A cantat tot drumul despre o buburuza ce se pregatea sa zboare.

La coborare, intamplarea a facut sa treaca pe langa mine: intai ea, apoi calul din papier-maché, apoi mama. M-am gandit sa-i fac o bucurie si, ridicandu-mi ochii din carte, i-am zambit si i-am spus la revedere. Fetita sare ca arsa, se intoarce spre mama ei si o intreaba, panicata: De ce a spus asta? De ce a spus Au revoir! doamna? De ce, mama? De ce?

Initial m-am intristat. Apoi iarasi am zambit, de data asta amar. Ceva nu se lega. Pana aseara.

... cand am luat un taxi spre casa impreuna cu o prietena. Fetitele, a mea si a ei, erau "montate", ca sa spun doar atat. A ei, moarta de foame, cerea intr-una biscuiti. Degetzica plangea deja, caci vazand atata determinare, voia si ea, evident, tot biscuiti, iar eu ii explicasem consecinta cu burghiul care face gaura in dinte. Biscuitii, de nedat; eu scapasem de ei inainte sa prinda "cineva" de veste, Dana nu.

Taximetristrul n-a stiut ce l-a "pocnit", dar s-a redresat rapid, caci, dupa nici 500 de metri, se intoarce si urla, acoperind vocile miorlaite de fetite "Mah, daca mai tipati o data, daca nu sunteti cuminti, va dau jos!". De alte noastre, voci empatice, tocmai venite de la conferinta despre cele trei metode pentru cresterea unui copil fericit, nu mai vorbesc, le-a ingropat, fara urma de tagada, direct sub canapeaua soioasa pe care ne asezasem. 

N-am avut puterea sa-l iau de guler. Poate sunt eu prea relaxata, poate ma simt tot timpul in vacanta, dar nu-mi mai pot strica zen-ul pe chestii de-astea. Am fost ironica, foarte ironica, mi s-a parut ca am taiat in carne vie cu ironia mea, desi Dana zice ca omul nici n-a clipit.

Nu facem bine trei kilometri, ca situatia iarasi pare ca scapa de sub control, cel putin in ochii unui anume sofer de taxi. Degetzica visa continuu la biscuitii aia, asa ca incerc s-o implic intr-un joc. Incercasem empatie, vizualizare, feng shui, vorbitul de la inima la inima, ba chiar apelasem si la niste argumente rationale, ceea ce stiam sigur ca nu se fac, ca doar ma intorceam de la conferinta, cum spuneam. Cu ultimele puteri am trecut pe modulul turbo, urlatul furiei si neputintei. Cu cat ea striga mai tare "vreau biscuiti!", eu ii raspundeam calma "aha, deci nu vrei biscuiti." "Ba da, vreau biscuiti!", urla Degetzica din toti rarunchii, concentrandu-se pe strigat si cum sa-l faca sa ajunga la mine. La al treilea strigat, soferul se intoarce spre mine si-mi striga printre dinti "Dumneavoastra va place sa urle asa?". Daca ar fi putut, m-ar fi si "zguduit" putin, sa-mi revina buna-crestere. Jur ca daca nu i-as fi vazut disperarea din ochi, neputinta de a ne arunca atunci, acolo jos din taxi, povestea s-ar fi sfarsit cu o reclamatie. Asa, doar m-am mirat/amuzat/intristat ca un adult, cu sangele rece dat de neimplicarea in poveste, isi poate iesi atat de repede din fire la tipetele unui copil.

Mai e mult pana departe...

Si ultima patanie, tot din trafic, de data asta ca pieton. La trecerea de pietoni, astept sa traversez. Soferul din masina cea mai apropiata imi face semn sa trec, iar ceilalti ma asteapta si ei. Grabesc pasul si, din reflex, le strig un merci. Dupa aproape trei ani de Belgia, mi s-ar parea ciudat sa nu o fac. Un sofer isi scoate capul pe geam si-mi arunca scurt "Lunatico!". Pam-pam!

Accidentul

$
0
0
Ati avut viziunea aia in care copilul, cel propriu sau al vecinului, zboara prin parbrizul masinii aflate in trafic, caci nu se afla in scaunul lui de masina? Nuuu? Niciodata? Ei bine, eu da si de ce mi-a fost frica nu am scapat.


Cine ma cunoaste stie ca sunt o "impatimita" a scaunului de masina pentru copii. Fie vremea cat de rea, fie situatia cat de albastra, copila sta obligatoriu in scaunul ei de masina. Stiu ca foarte mame AP nu vor fi de acord cu mine la declaratia ce urmeaza, dar gandul unui accident m-a impiedicat s-o iau pe Degetzica in brate atunci cand ea plangea in scaun. Am preferat sa fac alte trucuri si vraji pe care parintii le invata de indata ce devin parinti, dar nu am riscat. Am preferat ca timp de muuulte luni, peste un an, sa ma rog de Bunicul B. sa ma duca unde am treaba, ca eu sa pot sta in spate cu Degetzica ca s-o alin. Am preferat s-o alaptez lungita si contorsionata peste scoica de bebelus, dar nu am scos-o de acolo. Acum, de cand a atins 16 kilograme, i-am schimbat iarasi scaunul si am ales unul tot cu protectii laterale, la care folosim centura in cinci puncte, nu cea a masinii, scaun pe care l-am montat tot pe locul din mijloc spate. 

In vacanta in Romania am plecat fara scaun. Pentru drumul spre Orasel, drum lung, de 160 de kilometri, am imprumutat un scaun de masina, dar pentru drumurile in Bucuresti, nu. De ce? Va veti intreba, daca tot ma laud ca tin atat de mult la siguranta oferita de un scaun de masina? Pentru ca masina bunicilor, masina veche, dar bine intretinuta, nu are centuri de siguranta, ceea ce facea inutil orice scaun de masina. Pana acum am avut scaun in fiecare vacanta, scaun pe care-l foloseam, dar il tineam eu cu mainile si cu piciorul ca sa nu se dezechilibreze. Acum am spus sa nu ne mai complicam, asa ca tot timpul conducea altcineva, iar noi doua stateam in spate, ea in brate la mine fara exceptie (macar atata minte am avut).

Sa nu-mi spuneti ca am fi putut lua taxiul in locul masinii si astfel toate problemele noastre s-ar fi terminat inainte sa inceapa. Am fi putut, bineinteles, am si facut-o de mult mai multe ori decat am luat masina. Si cu exceptia a doua masini, toate celelalte nu aveau centuri de siguranta. Caci domnii taximetristi isi imbraca canapelele si scaunele in fel de huse, dar uita sa scoata si centurile prin acele huse. Sau, daca sunt scoase, nu este scos si dispozitivul in care centurile se prind. Ramane un singur loc prevazut cu centura, al mortului, iar eu pe locul acela cu un copil nu ma asez.

Ei, si de la inceputul vacantei am avut aceasta viziune, cu copila care zboara prin parbriz. Si de fiecare data cand ma urcam in masina ma gandeam daca voi avea timp ca, in cazul unui accident, sa o strang in brate intr-o incercare de a o proteja. Ca in filmele bune, viziunea s-a indeplinit duminica, atunci cand n-am mai ajuns acolo unde ne doream pentru ca am fost implicati intr-un accident.

Nu stiu ce sa va povestesc mai intai: groaza cand mi-am dat seama ca o masina mare vine cu toata viteza spre noi si nici gand sa incetineasca, gandul meu s-o strang bine de tot pe Degetzica astfel ca impactul sa nu mi-o smulga din brate, lovitura care ne-a proiectat in partea cealalta a masinii sau bucatelele de sticla care au sarit atat de ordonat, incat reflectand razele de soare au creat niste mii de puncte luminoase in mintea mea? Tin minte ca, paralizata de soc, nu aveam curaj sa ma ridic de acolo de unde ma aruncase lovitura, de teama ca va mai urma inca una. Primul meu gand a fost la Degetzica, plangea, de fapt, urla in bratele mele (reusisem sa n-o scap). Am pipait-o, i-am ridicat hainutele sa-i vad eventualele rani. Se plangea de dureri de cap si am inghetat, numai traumatisme cranio-cerebrale imi veneau in minte. "Mami, e sange la mine? Vine salvarea si ne ia?" Era bine, aparent, nu avea nici o zgarietura, dar era foarte, foarte speriata. Nici nu-mi vine sa ma gandesc la ce s-ar fi intamplat daca ar fi fost libera prin masina sau daca ar fi fost intre cele doua scaune, cum am vazut multi copii in Romania, si nu as fi avut timp/inspiratia sa o prind strans in brate. Ma pupa peste tot si striga "Daddy, ce-ai facut? Te rog eu sa nu mai faci asa ceva, m-am speriat foarte tare. Uite, si mami s-a speriat."  

"La mine e bine, mami, la tine e bine?" imi spunea copilul meu minunat, incercand sa ma ajute si el pe mine. Ochelarii imi sarisera cine stie unde si, lucru incredibil, elasticul care-mi strangea parul sarise si el. Aveam cateva contuzii, ma durea piciorul in care aterizasem si in piept. Abia apoi mi-am dat seama ca Degetzica se lovise cu capul de mandibula mea si apoi de stern, de aici durerile mele. Printzul Consort, avand centura, scapase cel mai ieftin: o contuzie la locul centurii si inca una la genunchiul care se lovise de bord.

Incapabila sa ma misc, stateam cu Degetzica in brate langa masina abandonata in mijlocul intersectiei, iar Printzul Consort facea ture intre noi si celalalt sofer. Viteza foarte mica ne-a salvat, la o viteza mai mare impactul ar fi fost lateral dreapta, exact in locul unde stateam eu cu Degetzica si ne-ar fi fost fatal, masina neavand nici un airbag, iar usa fiind un pic mai groasa decat o foaie de ceapa. In plus, facusem accident cu una din putinele persoanele politicoase si stapane pe sine din Bucuresti. Nu s-a enervat, nu a tipat, nu a jelit, dar nici nu a cerut sus si tare "dreptate", ba dimpotriva: a fost extrem de relaxat si am plecat de la locul accidentului schimband doar numele de telefon, urmand sa ne intalnim ulterior pentru constatarea amiabila. Initial, aceasta amabilitate ne-a facut sa fim foarte neincrezatori in raport cu el, apoi ne-am obisnuit si doar i-am multumit.

Acum suntem relativ bine, eu am avut nevoie de cateva pahare de vin si un distonocalm, iar Degetzica de cateva jocuri "de-a accidentul" si sa spuna tuturor celor cu care ne-am intalnit ce s-a intamplat. Dintre toti trei, eu sunt cea mai "avariata" si inca am dureri, dar astazi m-am urcat fara probleme la volanul masinii noastre.

Luati aceasta poveste ca pe un reminder pe pielea mea despre importanta scaunului de masina. Nu va culcati pe urechea ca se intampla la altii, niciodata la voi si nici a varstei - peste patru ani - sau a kilogramelor ca sa folositi un booster seat (inaltator) sau, si mai rau, nimic. Eu am vazut contuzia de la curea pe pieptul Printzului Consort si, daca asa arata pe un om de 90 de kilograme, nu vreau sa-mi imaginez cum arata pe un copilas de patru ani. Ca sa nu mai zic ca si cu booster, partea de peste piept a curelei ii ajunge Degetzicii exact pe gat, deci, daca nu vreau s-o strangulez, trebuie sa i-o trec prin spate, ea ramanand doar cu partea scurta a curelei, cea care trece peste solduri. Si dupa ce aveti scaunul de masina amintiti-va ca locul cel mai sigur pentru copilul din el este pe bancheta din spate, in mijloc.

Drumuri sigure sa aveti! Se pare ca ale noastre, fie cu masina, fie cu avionul nu sunt, asa cum va voi povesti in episodul de maine.

Avionul-jumatate-fantoma-Blue Air, aeroportul si sarmalele

$
0
0
Nici nu ne-am revenit bine din socul accidentului, ca a trebuit sa zburam spre casa. Eram optimisti, ne gandeam ca plecam, ca ne intoarcem la noi acasa (ce ciudat mi se pare ca spun acasa la apartamentul nostru din Bruxelles) si nimic nu ni se mai poate intampla.

Nu mai stim cum am facut (sigur am facut ceva gresit), dar am luat bilete la un zbor foarte de dimineata. Trezitul la ora 5 dimineata a fost un mic soc pentru noi, mai ales cand ne-am pomenit cu Degetzica treaza la nici o jumatate de ora dupa 5, pe cand noi inca ne chinuiam sa echilibram bagajele. Situatia statea bine: aveam doua valize de cala si trei bagaje de cabina. In valizele de cala inghesuisem hainele si toata "agoniseala" noastra din cele doua saptamani: creme pretioase de la Lia-Delicii, borcane cu unt de cocos aromatizat, diverse tincturi care de care mai romanesti, mai naturale si mai de negasit in farmaciile belgiene intesate de chimicale, faini de la moara care batusera toata Romania la pas si nu se facea sa fie lasate de izbeliste, tarate, germeni de grau, la care se adauga incarcatura proustian "grea": sarmale, drob, tort de branza, branza de capra, leustean crescut de tata si aranjat de mama.




Ca niciodata, mai nimeni la check-in, asa ca ne-am lasat rapid bagajele, ba chiar am avut timp si de cateva poze pe care urma sa le arat prietenilor belgieni la intoarcere. Remarcam si noua ora de decolare, mai tarziu cu o ora decat era prevazut, dar eram hotarati sa nu ne stricam zen-ul atat de dimineata, mai ales ca urma o zi lunga si obositoare. Habar n-aveam atunci cat de mult adevar era in vorbele acestea. Mai cascam gura, mai tragem doua ture de aeroport cu Degetzica, mai rasfoim o carte, se face ora de trecut vama spre poarta de imbarcare. La poarta, lumea doarme, mananca sau citeste. Facem si noi toate astea (minus dormit, Degetzica se tinea tare pe pozitii), mai dam o raita pe la parfumerie, trece rapid ora initiala de decolare si suntem pe cale sa o ratam si pe a doua. Si chiar asa este, avionul cu care urma sa zburam soseste intr-un tarziu, pasagerii sunt rapid evacuati pe o usa si noi bagati pe alta, dar nu rapid, asa cum ne-am fi asteptat, tinand cont de intarziere, ci cu cea mai mare lentoare. Pentru ca angajatii Blue Air, in ciuda intarzierii, s-au apucat sa verifice fiecare bagaj de cabina, punandu-l in suportul special pentru a vedea daca se potriveste sau nu. Si sa vezi parlamentari si discutii si aranjamente si juraminte. si amenintari... caci aceleasi bagaje, acceptate la zborul Bruxelles-Bucuresti, acum nu mai erau permise.

(cotiera cu vedere la metal si gauri)
Reusim cu greu sa ne imbarcam si sa ajungem la locurile noastre, urmand povestea obisnuita: rugamintea catre stewardesa, caci gratie softului Blue Air, trei persoane, intre care un copil de 4 ani, nu au trei locuri unul langa altul. Nuuuu, nici macar doua nu sunt unul langa altul, pentru ca daca vrei sa-ti alegi locurile trebuie sa platesti. Daca nu,  ei bine, te lasi la circuitul calculatorului care-ti da el trei locuri aleatorii, fara sa tina cont ca respectivul copil ar trebui sa stea macar cu un adult, daca nu cu amandoi. 

(sub perna, rupta, a scaunului)
Intr-un final, reusim sa ne asezam toti trei pe acelasi rand, nu inainte de a crea o mica revolutie, caci oamenii erau, pesemne, deja surmenati de la asteptare si-si doreau, la randul lor, alte locuri decat cele inscrise pe tichetul de imbarcare. Si incep sa ne loveasca neajunsurile: una dintre cotierele Degetzicii era complet dezbracata de pielea exterioara, lasand la iveala metalul rece si cu margini dure si nefinisate in care se putea rani. Am acoperit-o cu un pulover si am inchis ochii, lasandu-ne usor e spate, incercand sa dormim. Hei, dar ce-i asta? sar speriata. Aaa, nimic, doamnelor si domnilor, nu va speriati, avionul nu decolase inca, nu ne servea nimeni cu caviar, era doar perna scaunului meu care, obosita de atata uzura si rupta fiind, aluneca centimetru cu centimetru, lasandu-ma cu, ma scuzati, sezutul, pe o tapiterie soioasa si plina de resturi de mancare.
(gauri, gauri)
Caut ceva sa acopar oroarea si-mi bag mana in buzunarul din fata scaunului. Oooo, mare greseala, sa nu faceti niciodata asa ceva daca nu este un buzunar pe care sa-l cunoasteti ca pe cel propriu, caci eu am nimerit cu mana intr-un ambalaj si m-am umplut de urme de ciocolata si dulceata de la gustarea pasagerului care statuse acolo inaintea mea. Cand sa-mi scot mana, ma lipesc si de niste guma lasata acolo din niste timpuri demult apuse, fapt ce determinase lipirea ei pe buzunar, dar si pe revista promotionala si pe pungile de hartie. Acum sar de-a dreptul si ma reped la toaleta sa ma spal pe maini.

(resturi de la pasagerii anteriori)
De cum deschid usa, ma izbeste un miros ascutit, mirosul wc-urilor publice din piata de acum o suta de ani, cand sapunul si produsele de curatat erau destinate doar claselor bogate. Nu ma tin de nas ca doar mainile imi erau murdare, dar imi tin respiratia. De pe chiuveta ma priveste amarata o coaja de sapun, caci, indiferent de apasarile mele, apa nu se vedea. Iau niste hartie igienica, imi sterg mainile murdare de ciocolata, dulceata si, mai nou, sapun si ma reintorc la locul meu.

(urme de guma de mestecat)
La gustare, numita atat de pompos "serviciul la bord" aceeasi taranie romaneasca de acum zece ani: "n-avem rest, nu va dau o prajitura de un euro?" sau, mai rau: "n-avem rest, nu mai puneti dumnevoastra un euro si va mai dau si o punga de covrigei?". Evident, suntem obligati sa cumparam apa, 2 euro sticluta de o jumatate de litru.

Timpul trece repede (macar atat) si ne pregatim sa aterizam. Nici nu aterizam bine (foarte lina aterizarea, nici n-am simtit-o, cred ca-i singura bila alba din toata afacerea Blue Air), ca lumea sare in picioare si se precipita pe culoar. Tocmai la timp ca sa auzim ca "avionul a aterizat, dar suntem nevoiti sa ramanem inca 15-20 de minute in asteptare", la locurile noastre. "Ramaneti la locurile dumneavoastra" repetau intr-una stewardesele, dar nu si pentru cele cateva zeci de romani care stateau incolonati ca la armata, cu geanta la picior, pe culoarul ingust, astfel ca, incercand sa ma intorc la locul meu dupa o noua vizita la toaleta, am fost interogata si apostrofata ca nu-mi vad de treaba si ma plimb aiurea prin avion, desi nu-i timpul de asta.

(sigla avionului cu care am zburat)
Intr-un final, comandantul ne comunica in difuzoare ceea ce se stia inca de duminica seara, dar despre care nici un reprezentant al aeroportului Otopeni sau al companiei Blue Air nu suflase o vorba la plecarea din Bucuresti: angajatii Swissport, cei care se ocupa in mod normal de bagajele Blue Air, sunt in greva, astfel bagajele noastre vor fi descarcate, dar doar de doi oameni in loc de patru, ceea ce provoaca intarzieri. Nici macar atunci, in ceasul al 13lea, nu ni s-a spus adevarul, a trebuit sa-l aflam de la angajatii aeroportului Bruxelles, peste 30 de minute.


Pe ecranele din sala imensa, unde asteptam sa vedem la ce banda sosesc bagajele noastre, cuvintele "bagaje intarziate" clipeau galben. Eh, cat poate sa dureze? ne intrebam nestiutori. Inca o jumatate de ora in plus, maxim o ora, ne gandeam. Dar angajatii aeroportului ne-au spulberat iluziile si atunci am aflat adevarul: "Bagajele nu vin, nu le (mai) asteptati. Completati formularul de reclamatie si plecati acasa. Intorceti-va maine sau, mai bine, poimaine, greva continuand pana la miezul noptii." Erau peste 30 de companii aeriene cu acelasi status, doar zborurile de la Chicago si Washington erau descarcate. Deh, una este America.

Pe langa orele de dinainte petrecute in aeroport, am mai petrecut inca patru ca sa completam reclamatia. Cozi imense, bagaje unul langa altul in toate colturile aeroportului, lume obosita, ingrijorata, apoi plictisita, flamanda, insetata. La Brussels Airlines, ghiseele deschise si trei angajati care preluau reclamatiile. La Swissport, nimeni. Doar doua ecrane pe care completai cererea tu insuti, in ritmul propriu. Si nu va spun ce ritm aveau unii, asa ca cei mai priceputi completau 5-6-7 reclamatii.




- Domnita, imi completati si mie cand ne vine randul? ma intreaba un tanar cu mainile invatate cu caramizile, nu cu computerul, dupa cum mi-a spus imediat, a scuza.

- Si mie, doamna, si ca sa stati linistita, ma uit eu dupa fetita cat completati, ma mai roaga cineva. Aveam numai bunatati in bagaj, stiti, vin la fiica mea si-i pusesem de toate, ca dupa Pasti, mi se destainuie si mi se rupe sufletul gandindu-ma la toata munca irosita. 

In timpul asta, Degetzica trecuse prin toate starile. Nu ne ajuta cu nimic ca Printzul Consort trebuise sa plece la serviciu si ramasesem doar noi doi. Avea toata intelegerea ca stam la coada imensa, dar ea voia sa alerge prin tot aeroportul, sa se plimbe, sa se suie pe banda de bagaje, ei, dar ce nu voia dupa 9 ore de cand era treaza?! I-am facut pe plac, am refuzat-o, am tinut-o in brate sa planga, am lasat-o sa planga mai departe de mine, m-am suparat si eu, am  luat-o la intrebari, ne-am impacat, am mancat ce mai aveam in bagaj, am baut ultimele picaturi de apa din a doua sticla de doi euro, am lasat-o sa se tavaleasca pe jos, sa se joace pe ipad, sa se cocoate pe carucioarele de bagaje, dar imi atinsesem limita.



Intreb o angajata daca reclamatia nu se poate completa online, de acasa. Nu, doar de la aceste doua calculatoare, mi se raspunde, total eronat, dupa cum aveam sa aflu sosita acasa, asa ca stam in continuare la coada care se tot marea, caci zboruri soseau in continuare. La ora 4 dupa amiaza, dupa 4 ore de cozi si 6 reclamatii completate, trec de ofiterii vamali in sala de asteptare a aeroportului, unde ma izbesc flashurile. Obosita, incercanata, infometata, cu Degetzica in brate si cu un rucsac in spate sunt tinta perfecta a unui reportaj despre urmarile grevei. Dau un interviu unei televiziuni flamande si ma prabusesc pe un scaun. Simtind o parte din tensiune eliberata, Degetzica imi adoarme in brate. Raman tintuita inca doua ore in aeroport, pe scaun de data asta. Nu mai am apa, iar sa rog pe cineva sa mearga la un bar sa-mi cumpere, nu-ndraznesc. Nu mai avem mancare, mananc, cu o mana, stafide si seminte de dovleac. Apuc sa citesc ultimele pagini si termin prima mea carte citita in franceza, ceea pe care am citit-o intr-o conjunctura atat de fericita in vacanta. Dar vacanta s-a terminat si am revenit in Belgia, tara unde oamenii fac greve cu frecventa cu care beau bere. Am ajuns acasa la ora 7 seara, dupa 14 ore petrecute in aeroporturi.

PS. Am intrat in ziua a saptea, iar bagajele nu sunt de gasit. Pana acum am fost la aeroport de patru ori: marti, joi, vineri si sambata. Nimeni nu stie unde sunt bagajele si cat timp va dura pana le vom recupera. Poate dura si doua-trei saptamani, ne-a spus ieri un angajat Swissport impertinent, care m-a luat pe mine la rost ca nu am rabdare si ca nu stiu cate bagaje sunt "pierdute", de parca eu le pierdusem. Ba stiu, domnule, 20 000.

De fiecare data, la biroul Blue Air din aeroport nu este nimeni. La telefonul biroului nu raspunde nimeni, niciodata, aceeasi muzica presupus linistitoare imi tiuie in urechi. Eu inca nu pot sa cred ca nimeni nu a suflat o vorba inainte de imbarcare. Ok, si sa zicem, prin absurd, ca luni dimineata, la ora 7, vestile despre greva Swissport inca nu ajunsesera la Bucuresti. Dar cum se poate ca si marti, la o zi si jumatate de la inceperea grevei, angajatii aeroportului Otopeni si ai Blue Air sa nu sufle o vorba calatorilor? Nu cumva se incearca tocmai evitarea platirii compensatiilor, invocandu-se aceasta actiune "imprevizibila" a grevistilor?

Purtatorul de cuvant al aeroportului spune ca nu se ofera compensatie pentru bagajele pierdute, distruse sau pentru intarzierea lor, caci aceasta greva reprezinta un caz de forta majora, iar asigurarea nu acopera cazurile de forta majora. Si cu toate astea, cine plateste bagajele distruse, timpul in care nu te-ai putut folosi de continutul lor si drumurile plus parcarea la/in aeroport?

Aeroportul-magazie de bagaje si angajatul Blue Air-niciodata acolo

$
0
0
Asa cum stie deja jumatate din tara, am aterizat luni. Luni la ora 12 trecute fix, mai precis, din cauza unei intarzieri nu se stie din ce cauza, caci nimeni din compania Blue Air nu spune nimic pasagerilor, treaba lor este doar sa-i transporte, in rest nu-i intereseaza nimic, nici conditiile in care calatoresc, asa cum am vazut aici, nici comunicarea eficienta cu pasagerii, clientii adica.


Bagajele nicaieri. Ne-am intors marti dupa ele. O sala imensa plina cu bagaje randuite cu grija langa peretii pe care erau lipite foi de hartie cu numele companiei de la care au fost recuperate. Pentru Blue Air doua randuri amarate in fundul salii. Angajatul Swissport, un tanar dragut si incercanat, incerca sa-mi explice ca toata lumea pe care o vad lucrand nu face greva, ba chiar a dormit noptile la birou. Ok, eu n-am contestat asta, ba chiar am spus ca inteleg motivele de greva, dar mi se pare cumplit de nedrept ca in aceasta poveste intre sindicate si patronat sa plateasca cel mai putin implicat, calatorul.

Miercuri am facut o pauza, ne-am intors joi. Imediat ce treceai de securitate, mirosul devenea greu. L-am ignorat, crezand ca ni se pare, avand in gand doar mancarea din miile de bagaje. Sala initiala se umpluse deja si mai capatase alta, alaturata. Inauntru se respira cu greu, geamurile mari, de sticla, erau inchise, probabil prevederi de securitate. Aceeasi poveste: calatori fericiti care-si regaseau bagajele, ale noastre nicaieri.

Vineri deja imi cam pierdusem zenul, iar mirosul din aeroport nu m-a ajutat. Am vizitat sala binecunoscuta, am stat si la rand la ghiseu. Angajatul Swissport, imperturbabil la intrebarile noastre, ne spune sa avem rabdare si rabdare. De unde? Nu mai am, s-a terminat, ii spun si ma ia la rost ca sunt mii si mii de bagaje ce asteapta sa fie returnate. 20 000, mai exact, ii spun din ce citisem la stiri. Dupa cateva minute, vazand ca insistam, schimba foaia si ne trimite la angajatul companiei. Unde este? Pai la birou, la etajul de deasupra, mai acum o jumatate de ora l-am vazut, il deconspira Swissportul.

Urcam, gasim biroul (de fapt, este un ghiseu in rand cu toate ghiseele celorlalte companii aeriene). La el, nimeni. Ne sucim, ne invartim, intrebam, nimeni nu stie nimic. Celelalte ghisee au niste placute care ne spun ca sunt inchise, al Blue Air nu are nimic. Facem doua-trei poze si plecam.

Nici la telefon nu ne raspunde nimeni, desi am incercat toata saptamana. Acelasi robot care te roaga sa faci n-spe selectii, aceeasi melodie frumoasa, dar enervanta dupa ce o auzi cate zece minute la fiecare apel. Doamna, rabdare, trebuie sa aveti rabdare, imi rasuna in urechi cuvintele rostite pe un ton usor exasperat ale angajatului Swissport, toti oamenii sorteaza, eticheteaza si aliniaza bagaje, cine sa raspunda la telefon?

Sambata am lipsit de la apel, s-a dus doar Printzul Consort. Nici nu mi-a venit sa cred ca bagajele inca nu sunt, pe site-ul Swissport aparea ca valizele noastre sunt inca disparute si drept urmare, reclamatia a fost data mai departe companiei aeriene si s-o contactam pe aceasta. Ati vorbit cu cineva de la Blue Air? am mai apucat sa intreb inainte sa-mi inec sperantele intr-o gura de vin. Nu era nimeni acolo.... cu cine?


Luni am mai fost o data. De data asta, toti angajatii Swissport zambeau, erau enervant, dubios de amabili, dupa amintirea ultimelor zile. In sala cu bagaje, mirosul devenise insuportabil, cu greu am putut petrece acolo cateva minute. Mirosea a orice, imi era teama sa ma apropii De fapt, angajatii care pana atunci roiau pe acolo, disparusera. Nu mai erau decat cativa calatori, care, ca si noi, se tineau de nas. Pe jos, din loc in loc, balti uscate de "ceva". Sange de la carnea si pestele transportante in bagaje, in special pe zborurile africane si asiatice, ne spune o domnisoara. Ei, lasati, n-ati vazut bagajele romanesti, nu cred ca suntem departe, am incercat sa fac o gluma cu ea.


- Ne lipsesc foarte multe bagaje de la Blue Air, ne comunica un domn director, cum l-a apelat cineva. Dar vestea buna este ca am gasit o parte din ele, continua cu un zambet larg, de parca ne-ar fi anuntat ca am castigat la Loto.
- Si unde sunt?
- Aaa, nu se stie, sunt departe, dar important este ca am gasit o parte. Ele vor ajunge cumva aici, ne trebuie un camion sa le aducem, dar nu-l avem, trebuie sa gasim unul.
- Dar cat de departe sunt, pe alt continent? nu ma las.
- Nuuu, intr-un hangar, departe, in alta parte a aeroportului, neaccesibila decat de pe pista. Mai dureaza cateva zile, dar hei, le-am gasit, asta-i important, nu? Veniti saptamana viitoare pe miercuri, joi, ce ziceti?

Nu mai zicem nimic, plecam cu coada intre picioare. La biroul Blue Air nimeni. Eu mi-am pierdut speranta sa mai gasesc pe cineva acolo, nici nu sunt sigura daca acel angajat chiar exista sau daca nu cumva vorbim de o fantoma pe care o vede toata lumea, cu exceptia noastra.

Marti avem, in sfarsit, prima veste buna. S-a gasit un bagaj, ni se spune de la ghiseu. Hmmm, ce surpriza, in aplicatia de pe site-ul Swissport toate bagajele erau still missing. Era cel al Printzului Consort, cel de care ne era cel mai teama, cu hainele amestecate cu sarmalele. In sala binecunoscuta, mirosul devenise suportabil. Privind la geamurile imense am inteles si de ce. Nu stiu cum facusera, dar deschisesera toata geamurile alea imense si care dadeau spre pista. Bagajul nostru mirosea bine, dar n-am indraznit sa umblam in el decat acasa, dupa ce ne-am dotat cu un sac de gunoi. Inauntru, lucrurile stateau mai bine decat am fi crezut initial, deci cred ca, intr-adevar, bagajele au stat undeva la frig. Tincturile erau in regula, nu se sparsese nici o sticluta. Hainele erau avariate, dar nu iremediabil, asa ca ne-am bucurat si am purces la curatare.

Astazi este joi, a unsprezecea zi, si inca asteptam al doilea bagaj si pe cel al prietenului ce a zburat impreuna cu noi. Ieri ne-a sunat un angajat Blue Air. Nuuu, nu cel din aeroportul Bruxelles, v-am spus eu ca acela este o fantoma, ci unul din tara.

- Alo, buna ziua, ilustra persoana a Printzului Consort? De la Blue Air va sun.
- Ooo, mi-ati gasit bagajul? Grozav...
- Nu, nu stim unde este bagajul dumneavoastra, vrem doar sa stim unde sunteti dumneavoastra.

Oameni prevazatori, va spun: daca se intampla minunea sa gaseasca bagajul si nu stiu unde sa-l trimita?

De la Degetzica adunate

$
0
0
Degetzica are o noua pasiune. In masina, la rand la supermarket sau cand "doar" amesteca in bors sau face melcisori cu cardamom, imi povesteste despre ce nume si-ar dori ea sa poarte bebelusul ipotetic pe care-l planuim de cam multa vreme, deja. Si ca sa vedeti ce bine a invatat lectia, pe langa Lilo, Bilo, Bibi si altele asemenea, a aparut:

 - Eu as vrea sa-l cheme Bio. E un nume frumos, Bio? E nume de fetita sau de baiat? Ca eu vreau neaparat de fetita. 

*

In vacanta, Degetzica si-a petrecut niste timp si cu Bunicul N. Nu mult, ca nu se dezlipeste de poala mea, dar suficient cat sa-i arate bunicul gainile, ratele, porumbeii, gradina de legume si s-o plimbe pe langa casuta, nou motiv de ingrijoare pentru ea, pentru ca acolo, unde strazile sunt abia pietruite, trotuar nu apare nici macar in imaginatia primarului, ce sa mai fie si pus in practica.

 - Noroc, striga Bunicul, tare, catre un altul, aflat intr-o masina ce trece in goana, starnind praful drumului.
- Noroc ca n-a trecut pe aici, raspunde si Degetzica, agatandu-se de mana Bunicului.

*

In masina, in drum spre Germania, GPS-ul repeta: "In 500 de metri virati la dreapta. In 450 de metri virati la dreapta..."

- Stiu, stiu, ai mai spus o data, ii raspunde Degetzica, agasata.

*

- Sunt foarte suparata, stii cat sunt de suparata, Daddy? il interogheaza Degetzica pe Printzul Consort.
- De ce, draguta mea? raspunde prompt Printzul Consort la cotul meu bagat in coaste.
- Tu sa spui, ca pe tine sunt foarte suparata.

(Inca un) post despre alaptare - acum si la 3 ani si 10 luni

$
0
0
In 3 ani si 10 luni le-am auzit pe toate. La inceput, mai era cum mai era, toata lumea ma vedea, ma intorcea pe toate partile si concluziona "E bine ca ai, eu n-am avut decat o saptamana/o luna/doua/trei luni." Apoi am inceput sa aud. Ca-s bolnava. Ca daca nu-s eu bolnava, sigur este ea bolnava. Ca daca nu-i bolnava, sigur o voi imbolnavi. Ca o leg de mine cu zece funii si zece lacate. Ca problema e la mine, nu la ea. Ca n-am ce face. Ca sunt nebuna, extremista, mama-talibanca?!, ba chiar ca imi alaptez copila ca mecanism de seductie a sexului opus. M-au intrebat si daca nu m-am plictisit, iar asta era candva, demult, inainte ca Degetzica sa aiba anul. 

Traind, de cand alaptez, in doua tari in care ratele de alaptare la 6 luni sunt dezastruoase (10% in Belgia si 12.6% in Romania), intrebarile, venite de la mamici care vorbesc cu aceeasi nonsalanta despre socializare si autonomie la 3 luni si reintoarcere la serviciu, nu ma (mai) mira. Ma mira insa, atunci si acum, opacitatea, nestiinta, ba chiar si reaua vointa a cadrelor medicale cu care am venit/vin in contact, atat in Romania, cat si aici.

Eu pot sa inteleg ca asta au invatat la facultate. Pot sa inteleg si sa certific, caci asta am facut si eu. In tot anul de Pediatrie (materie de an, nu de semestru), nu am auzit o data vorbindu-se despre laptele matern sau alaptare. In schimb, am invatat pe de rost formule de lapte peste formule de lapte, procente de carbohidrati, proteine si lipide din fiecare, lapte AR, HA, diferente comparative, etc. In tot anul nu am vazut in toata aripa de Pediatrie a Spitalului Fundeni vreo mama alaptand. De fapt, in ciuda anilor petrecuti in spitale, nu am vazut in viata mea vreo mama alaptand. Pana la mine, iar apoi pana la celelalte douazeci de amarate, inghesuite in, pompos numit, "salonul de alaptare", o incapere in care soarele mai avea putin si-ti lua pielea de puternic ce ardea si unde, la faimoasele ore "de program" de alaptare - 9, 12, 3pm, 6pm - aveai impresia ca te faci una cu bebelusul din brate din cauza caldurii, zapuselii, aerului irespirabil si, nu in ultimul rand, hormonilor.

Dar nu pot intelege in veci cursul de alaptare tinut apoi acelorasi amarate, curs in care se vorbea, de la catedra, cu voce ascutita despre cele, iarasi faimoase, "cinci minute la un san, cinci minute la celalalt", despre spalareacu apa si sapun a sanilor inainte de fiecare supt si despre "rularea sanului ca o foita de tigara", metoda care mi s-a parut odioasa si pe care am refuzat s-o mai ascult. Pe ce lume se afla doamna doctor? Din ce carte isi extrasese informatiile? Cum de nu-i mai ajunsese la ureche nici un articol despre alaptarea la cerere sau despre bacteriile prietenoase de pe pielea mamei care se distrug prin spalarea de 10-20 de ori pe zi a sanilor?

Imi este greu sa gasesc explicatii si pentru reteta primita la iesirea din spital, reteta care continea laptele formula folosit pana atunci (si la care eu am agreat tacit, off, off) caci, "uitati-va, doamna, la ea cat este de mare, de unde credeti ca aveti lapte sa-i dati?". Am folosit-o, ce-i drept, stiti de cate ori? Fix de doua ori, in primele doua zile acasa. Apoi a zacut desfacuta pana cand a expirat si am aruncat-o.

Si nu mai pot intelege nici sfatul pediatrei care, pe la vreo 10 luni ale Degetzicii ne-a sfatuit sa-i dam un biberon cu lapte formula pe la ora 6-7 ca sa doarma pana mai tarziu. E drept ca noi ne plansesem, copila, pana atunci mare somnoroasa, incepuse sa se trezeasca la primul supt al zilei, o data cu primele raze de soare. De ce sa n-o alaptez, in schimb? Ca sa n-o misc din patut. De ce sa nu-i dau un biberon cu lapte matern, ca tot aveam niste stocuri in frigider? Asta ramane un mister.

In Belgia a fost si mai amuzant. In conversatia dintre doi straini se ivesc intotdeauna fete mai mirate decat de obicei, dar se da vina foarte usor pe neintelegerea culturala sau lingvistica. Prima intrebare referitoare la nutritia copilului a venit de la o pediatra la care am fost pentru un diagnostic de certitudine de faringita. Degetzica avea atunci putin peste doi ani si-mi amintesc ochii rotunjiti ai pediatrei atunci cand i-am spus ca este inca alaptata. "Va referiti la lapte matern?" m-a intrebat, dand vina pe neintelegerea lingvistica. Parul alb si varsta evident inaintata m-au facut sa-i povestesc despre recomandarile OMS. "Da, da, de acord, m-a intrerupt, dar sper ca mananca si altceva, nu?" Uff, aici am putut respira linistita caci Degetzica nu a fost niciodata un copil care sa spuna "nu" mancarii.

Treptat, alaptarea noastra s-a restrans din spatiul public in cel privat, asa ca discutiile au incetat sa apara. Cu doctorii n-am mai avut de-a face pana in noiembrie, anul trecut, cand Degetzica avea 3 ani si 3 luni. N-am mers cu ea, am mers eu. Recomandarile primite, renumele doctorului, biroul impozant si multele fotografiile inramate ale unor copii (ai lui sau ai altora) m-au facut sa fiu sincera si sa-i spun ca inca alaptez. Reactie mai brutala, mai net dezaprobatoare nu am vazut in viata mea din partea unui cadru medical, am avut senzatia ca a sarit din scaunul capitonat. M-a intrebat si el a doua oara, doar ca sa fie sigur ca nu-i o neintelegere legata de limba. "3 ani si 3 luni? Aaaa, e foarte clar atunci..." si a scos un diagnostic din burta de care a fost absolut sigur, in ciuda asigurarilor mele, pana dupa o saptamana, cand analizele i-au aratat ca s-a inselat. "Si totusi, va dati seama la ce riscuri va expuneti?", a tinut el sa-mi precizeze.

Acum eu pot accepta ca, data fiind specializarea, n-ai auzit in viata ta de medic de alaptare, ce sa mai zic de cea prelungita. Dar, ca medic, nu-ti permiti astfel de reactii in fata pacientilor tai. Asculti, taci, zambesti si la finalul zilei te duci acasa si citesti. Sau deschizi o pagina de internet. Asta daca vrei sa afli cum sta treaba cu alaptarea. Daca nu, stai in banca ta si nu-ti dai cu parerea, doar pentru ca esti medic.

Dar nu inteleg cum, medic neonatolog/pediatru fiind, nu te-a interesat decat intr-o mica masura subiectul. In atat de mica masura, incat pui semnul egal intre lapte matern si formula, in timp ce scrii caligrafic o reteta cu pixul primit la ultimul congres la care compania X ti-a platit totul, ba a fost de acord sa vii si cu copilul din dotare, ca deh, n-a iesit niciodata din tara si ar vrea si el (caz real, nu l-am inventat). Nu inteleg cum nu se chirceste sufletul atunci cand, iarasi medic fiind, citesti lista de ingrediente dintr-un lapte formula. Nu inteleg cum, in loc sa-ti salte sufletul de bucurie pentru inca un copil alaptat prelungit in lumea asta plina de gauri si noroaie, tu sari de uimire ca mama nu foloseste lapte "de continuare" 2, 3 sau mai stiu eu ce numar. "Dar lapte de vaca de ce nu-i dati?" m-a intrebat o pediatra, atunci cand a vazut ca Degetzica, atunci de doi ani, isi strecurase mana in decolteul bluzei mele. "Pentru ca n-am gasit inca un motiv suficient de bun pentru care as face-o.", i-am raspuns, iar ea concluzionat: "Degeaba a invatat ea sa faca la olita la 2 ani, daca tot cu sanul in gura e.", de parca eram la cursa cu obstacole, iar doborarea unuia ne impiedica sa ajungem la finis.

Iar ultimii in fata carora ma minunez sunt senatorii Comisiei de Sanatate a Parlamentului Romaniei. Acestia s-au intalnit sa discute despre Codul de marketing al subtituentilor de lapte matern. Nici n-are sens sa spun cand s-au intalnit pentru ca oricum nu au decis nimic, de fiecare data s-a decis pentru o amanare. Eu nu ma pricep la politica, dar, ca om de buna credinta, ma asteptam ca membri Comisiei de Sanatate sa aiba ceva cunostinte medicale. Sau macar cunostinte dobandite acasa sau la birou, atunci cand se pregatesc pentru discutii pe o anumita tema/lege. Sa citesc ca unii membri nu au habar despre aceasta lege si se intreaba cui ar fi ea benefica sau, si mai rau, ca este absolut normal ca firmele producatoare de lapte praf sa ofere donatii, mi se pare caragialesc. As rade, daca nu ar fi trist. Sau doamna care subliniaza ca expresia "inlocuitori de lapte matern" este total nepotrivita, caci exista alimentatie complementara si nu inlocuitoare a laptelui matern. Hello? Comisia de Sanatate? Parlamentul Romaniei? Ma puneti mana pe un blog, pe un studiu, pe un raport al OMS.

Concluzia? Alaptati linistite, dupa cum vedeti, cineva, acolo sus, lucreaza contra noastra. 

Despre medicii din Belgia

$
0
0
Incet, incet incepem sa ne lamurim si despre medicii din Belgia. Nu ca am fi umblat noi pe la multi, dar cei la care am fost ne-au lasat, in general, doua impresii: fie am avut senzatia ca am fost "si batuti si cu banii luati", fie, din atitudine si cuvinte, ne-am simtit judecati si am preferat sa nu ne mai intoarcem.


Prin noiembrie am sunat pentru o programare la un medic reputat. Renumit, referinte foarte bune, bun profesionist, vorbind engleza, am zis ca asta-i omul meu.A raspuns chiar el la telefon (aici, daca suni la cabinetul particular, vorbesti intotdeauna direct cu doctorul, nici unul nu am vazut sa aiba asistenta sau secretara), iar programarea mi-a facut-o peste doua saptamani. La momentul initial m-am bucurat ca nu dureaza chiar cu lunile, cum auzisem. Consultatia se desfasura in cabinetul privat de la parterul casei unde locuia, o casa frumoasa pe marginea unui lac, intr-o comuna linistita si bine cotata din Bruxelles, foarte aproape de noi (deci inca un avantaj). Pe etajere si pe biroul impozant, multe fotografii cu bebelusi, copii, m-am gandit ca nu-s toti chiar ai lui, deci inca un semn de apreciere al pacientilor fata de medicul lor.

Prima impresie a fost buna si chiar ne-am inteles bine initial. Pana cand m-am gandit eu ca ar fi dragut (si necesar) sa-i spun ca inca alaptez Degetzica de trei ani si vreo trei luni, la vremea aceea.

- Cat? ma intreaba el, convins ca nu a inteles bine. (Ma amuza strainii, in general, si doctorii, in particular. Toti, cand aud varsta Degetzicii, sunt convinsi ca nu am spus/nu au inteles bine si ca sigur, sigur e o greseala undeva.
- Trei ani si trei luni, repet, cu o urma de zambet in coltul gurii, gen "hai, ca sigur ai vazut si mai rele, n-o fi asta cea mai cea."

Si atunci l-am vazut cum si-a lungit gatul, ochii i s-au bulbucat si a saltat in scaun de umire. 
- Aaaa, pai e clar! Acesta este motivul. Nu va dati seama ce faceti? mi-a aruncat, orbit, se pare, de soc si groaza.

Nu a contat ca i-am demontat argumentele, unul cate unul. Nu a contat ca ulterior si-a dat seama ca nu vorbeste chiar cu o nestiutoare, ba dimpotriva. M-a expediat cu o retete pentru un medicament de care nu aveam nevoie si cu o trimitere la analize. L-am sunat peste cateva zile pentru rezultatul analizelor, desi imi era clar ca nu ii voi mai calca pragul cabinetului cu birou impozant pe care troneaza poze cu copii. Valorile sunt bune, imi comunica sec. Si XX (analiza care demonstra ca stiam foarte bine ce fac, ca alaptatul Degetzicii nu are nici o treaba cu problema mea medicala). Am spus deja, se acreste imediat. Valoare foarte buna, dar nu stiti la ce va expuneti!

A doua incercare am facut-o inainte de vacanta in Romania. De data asta, am zis ca merg la spital. Am cautat cu Google, am gasit site-ul spitalului, am ales un medic din lista in specializarea care ma interesa. Cand l-am ales nu am stiut ca am nimerit la unul celebru, singur in specializarea ultra-specializata. Am aflat cand am sunat pentru programare: am facut-o in februarie pentru sfarsit de aprilie, la o ora imposibila, singura inca disponibila. Mi s-a confirmat dupa ora si jumatate pe care am petrecut-o in sala de asteptare, cand toti ceilalti din sala plina ochi initial fusesera chemati, doar noi doi ne aflam inca acolo. Fara Degetzica, ne-am distrat si noi cu tot ce-am gasit pe iPad-ul fara conexiune internet, asa ca atunci cand am ajuns, in sfarsit, in cabinetul doctorului, chicoteam ca prostii si faceam glume din varful buzelor, desi numai de asta nu ne ardea.

Ei, si am avut parte de un nou soc: doctorita, mare profesor-sef de departament invartea doua vietati intr-o placuta Petri intr-o incapere alaturata, asa ca am discutat initial cu un rezident/asistent. Acesta trebuia sa faca o anamneza. Pentru cine nu stie, anamneza este povestea, istoria unui om, bolnav pe care medicul, prin intrebari mai mult sau mai putin tintite, trebuie sa stie sa o extraga. Inveti sa faci o anamneza in ultimii patru ani de facultate, deci se presupune ca la finalul ei faci o anamneza aproape perfecta, prin intrebari bine tintite, dar pline de compasiune si de bun simt pentru pacientul din fata ta. Ei bine, medicul nostru parea ca o scrie pentru prima data. Si nu numai ca o scria prima data, dar o scria prost, caci intrebarile lui variau de la indiscrete pana la neimportante. Si ne vorbea cu tu. Dupa doi ani si jumatate de Belgia, sa-mi vorbeasca cineva cu tu mi se pare asa, ceva de-a dreptul incredibil, desi recunosc ca atunci cand am ajuns in Luxembourg o faceam frecvent. Initial, i-a vorbit Printzului Consort: tu in sus, tu in jos. Mai, nu ma bag, o fi vreo chestie "de baieti", mi-am zis si m-am lasat pe spate in fotoliul capitonat. Ajunge la mine si da-i inainte: tu ai facut, tu ai dres. Cu fiecare adresare, ochii mi se rotunjeau mai abitir, dar cum sa-i spui medicului "Domnule, dar cum va permiteti?" L-am iertat, preferand sa ma concentrez pe intrebari. Dupa vreo cinci minute in care a scrijelit cate ceva pe foaia de consultatie ne spune ca a terminat si iese.

Dupa vreo cinci minute, timp in care ne-am mai aruncat niste glumite de la unul la altul, revine. Cu incetinitorul, de parca isi dorea sa fie oriunde in alta parte, dar nu acolo. Il priveam si ne gandeam sa cronometram cat timp ii ia sa intre pe usa, s-o inchida la loc si sa se aseze pe scaun. Pe cuvant, i-a luat un minut sa faca toate astea, parca fusese muscat de musca tete si acum se lupta cu somnul cel de moarte. Cand s-a asezat pe scaun, am rasuflat linistiti: scapase de parazitul cel rau, nu cazuse in cei doi metri de la usa la scaun, deci existau sanse sa duca la bun sfarsit ce incepuse. Evident, ii lipseau raspunsuri la intrebari, asa ca ne-a mai luat la o tura.

- Si chiar n-ati avut deloc, deloc boala X?
- Nu, n-am avut-o, e grav? raspundea Printzul Consort plin de solicitudine si de buna-credinta, dar si ingrijorat de persistenta intrebarii.
- Ei, nu-i nimic, o veti avea, raspundea acesta nonsalant.

Eu imi muscam buzele sa nu hohotesc, pe Printzul Consort il trecusera toate transpiratiile, iar doctorul nostru nu parea sa bage in seama nimic din toate astea. Trece iarasi prin intrebari si i se pare incredibil ce aude, se vede asta dupa neincrederea cu care pune intrebarile si asculta raspunsurile. Ma bag in vorba ca sa nu explodez, el, flegmatic, ne spune sa asteptam si pleaca iarasi cu aceeasi incetineala ca la venire. Atunci am inteles: musca tete era chiar doctorita, marele profesor-sef care invartea vietati in placute Petri.

Aceasta a intrat ca o furtuna pe usa, la nici doua minute dupa ce "lesinatul" ne lasase singuri. Zambetele ne-au inghetat pe buze, coatele s-au asezat cuminti pe langa corp, ne-am indreptat postura si ne-am strans picioarele sub scaun. Printzul Consort a sarit imediat in picioare cand ne-am salutat, strangandu-ne mainile, apoi a revenit, strans, pe scaun. Nu era de gluma, doctorita, frumoasa intr-un tablou s-o pui, era spirt. A refacut anamneza in cateva minute, facand ghemotoc foaia pe care o completase pana atunci "lesinatul" si scotand alta din sertar pe care a completat cu un scris caligrafic, perfect, i-a dat peste nas acestuia atunci cand s-a trezit sa vorbeasca in locul meu, ne-a asigurat ca timpul trece si nu in favoarea noastra (de parca noi aveam impresia ca locuim in tara vietii vesnice, nu a iernii vesnice), ne-a completat cateva trimiteri si ne-a dat instructiuni ca la copii mici. La final, ne-a strans mana si ne-a invitat la o consultatie data viitoare. Adica peste doua luni si jumatate. Intre timp, mai nimic, asteptam. 

- Nu se poate mai repede? am intrebat la receptie Sunt sigura ca mai renunta cineva intre timp.
- Ba da, este posibil, imi raspunde amabila doamna asistenta.
- Si cum putem face sa aflam? intreb plina de speranta, crezand ca, din moment ce te inregistrezi la ei si cu mama si cu tata, plus doua numere de telefon de contact, ar putea macar sa te puna pe o lista de asteptare si sa te sune cand se elibereaza vreun loc.
- Aaaa, pai mai sunati dumneavoastra din cand in cand.
- Din cand in cand? Ce inseamna din cand in cand? intreb, simtind deja ca discutia nu are nici un sens.
- Cam o data pe saptamana, asa, dar nu stiu sa va spun ziua...
Viewing all 64 articles
Browse latest View live