Ce ne facem, fetelor?

October 18, 2012, 4:38 pm

In perioade de stres intens, copiii reactioneaza diferit: unii isi rod unghiile (eu mi le-am ros pana la 14 ani), unii, trecuti deja de perioada scutecelor, incep sa faca noaptea in pat (uneori si ziua), altii somatizeaza supararea si stresul prin diverse afectiuni fizice, altii se retrag in ei. Am observat pentru prima oara manifestarile stresului la Degetzica in martie, cand a inceput scoala pentru prima data. Cu eforturi maxime din partea noastra, a avut parte de o tranzitie usoara sau cel putin asa am crezut noi.

Am fost o leoaica si m-am batut cu orice a incercat sa-mi spuna ce este mai bine pentru copilul meu (prin oricine intelegand doua educatoare, o directoare, madame de sport, plus prietena mea belgianca care ma vede un fel de mama-closca). La prima vedere, totul era perfect: Degetzica se despartea de noi dimineata fara plansete, iar cat timp era la scoala era un copil-model: mai mult decat cuminte, de-abia se misca de pe scaunel sau bancuta, se uita cu ochii mari la madame si nu vorbea deloc. Ar fi fost si greu sa vorbeasca, nu intelegea nimic, de aici si ochii mari.

In momentul in care ieseam pe usa scolii, foaia se schimba cu 180 de grade, Degetzica se dezlantuia, iar eu nu o mai recunosteam. Copila dulce, intelegatoare, sfatoasa chiar, pe care o cunosteam si cu care comunicam atat de bine, nu mai exista, iar in locul ei isi facea aparitia o fetita tot timpul nervoasa, suparata, gata sa spuna "nu" la orice propunere de-a mea si gata sa se dea cu fundul de pamant din orice. Isi dezvoltase si o tehnica speciala de trantit in fund, se trantea dintr-o miscare de la toata inaltimea ei de 85 de centimetri, ceea ce producea ingrijorarea mea constanta asupra posteriorului dumisale. Ca sa nu mai vorbesc de lacrimile care izvorau neobosite, nici nu se uscau unele, ca apareau altele noi, rotunde ca margelele pe ata. Pe langa asta, incepuse sa-si suga gulerul bluzitei sau maneca sau se desfacea la nasturii puloverasului si-i sugea o parte, de atunci cand o luam ziceam ca a scapat in chiuveta cu apa.

Am trecut greu peste perioada asta, cu multa empatie, dragoste, reconectare si explicatii peste explicatii: cat de mult o iubim, cat de speciala este pentru noi, cum ne dorim sa fie fericita la scoala. E drept ca marea schimbare am simtit-o in momentul unui tratament homeopat, dar acesta a venit oricum la ceva timp dupa ce ne luptasem cu toate aceste nefericiri in viata copilei noastre, asa ca n-am fost foarte siguri ce a influentat revenirea unor ganduri mai senine.

In adancul sufletului am sperat ca la inceperea scolii din septembrie, acomodarea fiind deja facuta, sa nu o luam iarasi de la capat. Cam toata luna septembrie am crezut ca am reusit, iar Degetzica este, daca nu foarte fericita sa mearga la scoala, macar linistita si atrasa cat de cat de idee. Nici nu-mi imaginam cat de mult ne-am inselat.

In linii mari, Degetzica nu a fost niciodata nerabdatoare sa mearga la scoala. Nu s-a trezit niciodata avida de a-si revedea clasa sau pe madame, nici macar colegii nu o interesau. Dar mergea linistita si parea ca se simte bine acolo. Desi mai intarzia cateva minute atunci cand ma duceam s-o iau si nu-mi mai sarea in brate de cum apaream in usa clasei, nici nu voia sa auda sa ramana sa manance cu colegii, de dormit nici macar nu puneam problema. La ceva vreme am surprins-o razand alaturi de colegii ei. Madame imi povesteste tot timpul progresele ei fantastice la limba franceza, desi mie mi se pare ca, dimpotriva, imersia ei in limba asta se face foarte anevoios. Ei bine, acum o saptamana a refuzat inca de la trezire sa mearga. Lacrimi la masa, lacrimi la imbracat. De ce nu vrei sa mergi la scoala? Pentru ca nu vreau, pentru ca nu-mi place. Nu am putut s-o convingem, asa ca am decis sa ramana acasa, in timp ce noi am reluam ce se intamplase in ultimele zile. Si am descoperit ca in urma cu o zi, Printzul Consort, in presiunea timpului, o lasase plangand in bratele educatoarei si plecase. Sa fi fost asta o coincidenta? Pana atunci, nici eu, nici Printzul Consort nu am plecat niciodata cand ea plangea, stateam cat era nevoie pentru a se linisti si a consimti sa intre alaturi de colegi.

De atunci este din ce in ce mai rau. Am reinceput s-o duc eu dimineata, in parte ca asa mi-a cerut, in parte ca am vrut sa vad cu ochii mei. Ieri a refuzat sa intre in clasa, m-a chemat pe hol si mi-a cerut s-o iau in brate. Cateva lacrimi de impresionare, unele adevarate. La inceperea orei, madame a venit si a luat-o pe sus de langa mine si de-abia atunci a inceput sa planga cu adevarat, din tot sufletul. Am luat-o inapoi si i-am spus educatoarei ca nu sunt de acord cu aceasta metoda, ca eu sunt acolo pentru a o linisti. Evident, am auzit aceeasi predica pe care am mai auzit-o de cateva ori: ca Degetzica profita, ca actionand asa la fiecare plans al ei, ii intaresc comportamentul indezirabil, ca joaca teatru pentru a ma impresiona, ca stie ca eu am "mal au coeur" cand o aud, ca va plange doua minute si se va calma. Am incercat sa-i explic metoda mea, dar nu m-am facut nici macar auzita, ce sa mai zic inteleasa. Ca sa scurtez, i-am spus ca-mi asum faptul ca Degetzica profita de mine, dar ca eu vreau sa fac asa, caci eu sunt convinsa ca pe termen lung este mai bine. A fost bine cam in cinci-sapte minute: s-a linistit si a intrat singura in clasa, desi la despartire mi-a spus "mami, eu nu vreau sa plang."

Astazi am luat-o de la capat, iar eu nu prea vad luminita. Conflictele interioare ale Degetzicii le vad si le traiesc, le simt uneori din plin. Caci crizele de suparare din martie au revenit. Au aparut si elemente noi intre timp, caci gratie vacantei in Romania, Degetzica si-a rafinat expresiile si acum loveste. Pe Printzul Consort si pe mine (mai ales), niciodata pe altcineva. Niciodata copii. Si se enerveaza daca incercam s-o oprim sau daca ne ferim, cum la fel se supara si daca, exasperati de a-i tine piept, plecam din camera. De ignorare nici nu mai poate fi vorba, am depasit demult bariera in care nervoasa, dadea o palma, iar apoi se oprea imediat, socata si de ea de gest. Jocul propus de mine, sa ne jucam cinci minute "de-a lovitul" ii produce si mai multa suparare, de parca isi da seama ca este special propus pentru a o ajuta. Nici exagerarea efectelor loviturilor in stil playful parenting nu are prea mare succes, neaducandu-i nici macar un zambet pe fata.

Trebuie sa recunosc ca initial n-am crezut ca va dura, credeam ca-i doar un exemplu prost, dar pe care exemplul nostru il va face uitat foarte repede. Ulterior, cand am realizat ca a trecut deja o luna si un pic de cand am revenit acasa si Degetzica a inceput scoala, am fost dezarmata. Mi-a fost greu si m-am suparat. I-am intors spatele. Am plans (real) pentru ca o lovitura m-a nimerit peste fata. Am facut ce n-am mai facut de mai bine de un an. Intr-un final m-am regrupat si am ajuns iarasi la concluzia din zilele si lunile dificile ale Degetzicii: adevarata masura a educatiei empatice si a parentingului cu respect pentru copil nu sta intr-un copil empatic, docil si linistit, ci tocmai in cei zbuciumati, arsi de frustrari pe care nu le pot sau nu le vor exprimate, de suparari imense in ochisori de doi ani, de incapacitatea de a decide pentru propria persoana, atat de mica, dar atat de doritoare de independenta.

Mi-am cautat umilinta, mi-am dublat doza de Omega 3 si vitamina D, am dat deoparte retete care, desi geniale, la Degetzica nu au dat roade si am incercat altceva. Si tot la Playful Parenting am ajuns: cand m-a lovit o data mai cu sete am intrebat-o daca asa imi arata ea ca ma iubeste. Surprinzator, raspunsul a fost da. Offf, vrei sa-ti arat cum te iubesc eu? si am strans-o tare in brate. Uite, asta-i o imbratisare de koala; asa isi iubeste mamica-koala puiul-koala. Vrei si o imbratisare de urs? si am strans-o si mai tare. Asa isi iubeste mama-urs ursuletul.

Si am continuat sa o strang in brate, o data, de doua ori, de trei ori, pana cand la intrebarea mea daca mai vrea o imbratisare de koala (sau de urs) mi-a raspuns nu, suficient si a fugit. Asa am facut si la scoala si a fost de acord, intr-un final, sa intre in clasa. Iar cand am venit la pranz mi-a spus ca imbratisarea de koala i-a ajuns pana atunci si sa-i mai dau una.

Ufff, sa nu credeti ca gata, din doua imbratisari Degetzica a "uitat" sa mai loveasca. Nuu, n-am o reteta asa simpla (desi o caut), in plus, sunt mult mai multe actiuni adunate: imbratisarile, intrebarea mea despre felul ei de a-mi arata iubire atunci cand ma loveste, plus mult, mult joc si dedicare-reconectare. Insa, desi in legatura cu scoala rezultatele sunt foarte mici, aproape ca niste pasi de furnica, in mod clar este o imbunatatire a situatiei lovitului fata de cum era acum doua-trei saptamani.

Indiferent de directia in care merg lucrurile acasa, nu contenim sa ne intrebam ce s-a intamplat. Intrebarile mele la cele doua educatoare raman fara un raspuns edificator: totul e bine, Degetzica nu are cum sa fie suparata de vreun coleg, ea este asa "cuminte", nu s-a schimbat nimic in rutina lor care sa o faca sa nu-si doreasca, etc. Acasa, la fel: nimic nu pare schimbat si totusi nimic nu mai este la fel. Si atunci? S-a dus noutatea unei noi clase, unor (partial) noi colegi si a unor noi educatoare? Simte dorinta si presiunea mea pentru cele doua ore si jumatate libere si a decis sa se revolte? Simte/stie ceva ce noi nu stim/ne dam seama? In aceste conditii, asteptam vacanta de Toussaint de la sfarsitul lunii octombrie ca poate, poate ne edificam. Inca nu vreau sa ne gandim la retragere, dar ii vad zbuciumul zilnic si vad ca frustrarile ei ne afecteaza pe toti trei si stiu cu siguranta ca asa nu vrem sa traim.

↧

Ziua de marti dintr-o miercuri

October 22, 2012, 3:42 pm

≫ Next: Ce le spunem copiilor si adolescentilor despre sex

≪ Previous: Ce ne facem, fetelor?

Daca stiam ca incepe de dimineata, zau ca nu mai plecam de acasa. Dar in lumina noii stari (proaste) a Degetzicii, m-am tarat din pat la ora 8 si m-am repezit sa duc copila la scoala. La 9 am iesit cu mare greutate pe usa, ciufulita si cu fondul de ten doar cat sa nu se vada ca iarasi am pierdut jumatate de noapte ca la 9.10 sa fim la scoala. Acolo, usa inchisa la clasa, madame incepuse deja ora. Ca sa vezi: ajungem si noi o singura data in doua luni la 9.10, ora normala de joaca si gasim totul strans, iar madame si copiii la "lectie". Deja incepea sa-mi para rau ca am iesit din patul cald.

Degetzica mai toarna putina sare pe rana: "mami, nu vreau la scoala si atat. ca nu vreau. ca nu-mi place. ca nu ma amuz.", de parca de amuzat ne ardea noua, cand eu nu puteam decat sa ma gandesc la faptul ca am plecat intr-o asa graba ca mi-am uitat cafeaua nebauta pe chiuveta din baie si0mi ardea buza dupa o inghititura care sa-mi mai alunge amarul.

Coafura rezista, eu negociez, ne pupam, ne strangem in brate, "hai, inc-o imbratisare de koala, hai ca merge si una de urs panda, ba chiar si una de leu, daca vrei", mai vizitam toaletele, ne mai holbam pe hol, reusesc sa scap la timp ca sa primesc telefonul Printzului Consort.

- Unde esti?
- Iaca, pe la scoala, mai invart si eu una-alta.
- Hai sa vii sa ma iei ca am uitat abonamentul la tine.

Ne intalnim, ne schimbam una-alta, vorbim ca acasa pe canapea in parcarea benzinariei de la colt, ne luam la revedere duios si lung. Ziua abia a inceput, asa ca trag o fuga pana la supermarket, de unde revin la timp ca sa ma apuc de o ciorba pe care o las neterminata ca trebuie sa fug sa iau copila de la scoala. Gata, pauza s-a terminat, ne vedem maine la aceleasi ore.

Ne intoarcem si eu pendulez o ora intre ciorba si cuburile de lemn din sufragerie. Vecinul de deasupra este in a patra saptamana de daramat peretii si dat gauri cu bormasina, ma gandesc ca trebuie sa mai trec pe la el sa-i reamintesc ca am un copil care doarme de pranz. Nu, aici nu exista pauza de somn la pranz, legea permite sa se darame pana iti cad obiectele de toaleta de pe etajera din baie si asa mi-am explicat de ce gasesc mereu cremele si fardurile mele pe jos. Si eu care o banuiam pe Degetzica.

Copila ma roaga sa-i tin palma pe ureche si adoarme intr-un final. Intr-o pauza de bormasina, suna Printzul Consort. Sar din pat, ma reped la telefon si zbor in sufragerie. Are abonamentul, are portofelul, ba chiar si cheile de la masina, dar si-a uitat acasa cheile de la apartament. Ar vrea sa i le las intr-un loc ferit si anume ca tocmai vrea sa se duca la sport si bineinteles, si-a uitat si echipamentul acasa.

Care loc ferit? Ei, gasesti tu unul si ma anunti, imi susura si-mi inchide ca il asteapta colegii la nu stiu ce sedinta in care se decide soarta agriculturii Uniunii Europene.

Cobor si incerc sa las cheia in cutia postala, cu gandul s-o las descuiata. Nu merge, nu poti scoate cheia din broasca, daca nu rasucesti cheia sa inchizi. S-o bag sub usa de la camara de la subsol? Sau s-o pun pe aceeasi usa? Aaa, ce mai tura-vura, de ce sa ma complic, o las pe tocul usii, locul preferat al familiei mele de zeci de ani.

Scol Degetzica. Ne pregatim de plecare la The Little Gym, dar cum furiile sunt multe si adunate, trebuie sa las cel putin 45 de minute - o ora ca sa fiu sigura ca ajungem. Plansete, nimic nu o bucura, nu vrea sa mergem. Reusesc s-o aduc la sentimente mai bune povestindu-i cum a uitat Daddy cheia acasa si cum o vom aseza noi deasupra usii intr-un loc secret, dar e deja cam tarziu. Imi fac socoteala ca daca plecam acum, inca mai avem sansa sa ajungem inainte de inceperea orei, asa ca o imbrac rapid, imi iau rucsacul, geanta, cheia mea si cheia Printzului Consort si trag usa dupa mine. Asez cheia pe mijlocul tocului usii. Uff, nu-i bine, cheia este prea lata si se vede, plus ca poate cadea la orice gaura data de vecinul de deasupra. Ma gandesc s-o asez pe muchie si s-o sprijin de perete. O ridic, o sprijin de perete si imi indrept spinarea ca sa-i spun Degetzicii ca putem merge. In momentul acela ciocanelul si scarita inregistreaza cel mai argintiu clinchet: cheia Printzului Consort, cheie pe care trebuia s-o gaseasca intr-o ora, cazand undeva.

Unde? Unde a cazut? ma precipit, in timp ce urechile-mi aud si cateva vorbe de necaz in engleza, noroc ca Degetzica inca nu le pricepe sensul. Degetzico, la loc comanda, zic si ma ridic pe varfuri. Of, infama, ticaloasa, micuta fanta intre perete si toc care a lasat sa scape cheia Printzului Consort. Aduc un scaun, ma cocot, nu ajung. Inalt turn din doua scaune si ma apuc sa trag de toc cu disperare. Tocul - nici gand sa cedeze. Aduc instrumente: cutit, magnet si ma apuc sa caut cheia. Nu vad nimic, mi-ar trebui o lampa. Nu am una profesionala, dar ma descurc cu lampa de la Kindle tinuta intre dinti. Degetzica, cu mainile in talie, ma priveste de jos: ce faci, mami? Unde-i cheia?

Ma iau caldurile si-mi scot haina. Degetzica se pune pe plans: dar eu vreau la gym! Hmmm, parca acum 20 de minute nu voiai, acum ce s-a intamplat? mormai cu obrazul lipit de tencuiala plina de praf si cu un gust metalic (de lampa) in gura care ma face sa vars. Uit ca sunt pe un scaunel de copil ce se afla peste un alt scaun cu sezut in forma de lacrima, deci spre insuficient si bat din picior. Greseala mare, de-abia apuc sa ma prind de tocul lateral, la timp ca sa nu ma latesc (si sa o latesc) pe(ste) Degetzica. Mestec cu cutitul stanga-dreapta, nimic, cheia parca a fost inghitita de o gaura neagra. Improvizez o unealta de salvare din doi magneti de frigider pus intr-o punga, ii lipesc de cutit, dar nu am sanse. Dupa 15 minute ma dau batuta, bag esafodajul de scaune in casa si plec la gym lac de sudoare si plina de nervi. De pe drum il anunt si pe Printzul Consort si-l invit sa-si caute cheia in noua gaura neagra din tocul usii.

Ne reunim doua ore mai tarziu. Facem planul, vrem sa lucram organizat de data asta. Vom face cu randul, cand unul oboseste, preia celalalt si invers. Incep eu, ca-s familiarizata deja cu starea de fapt, dar nu am succes, asa ca ma apuc de desenat cu creta cu Degetzica, in timp ce Printzul Consort se agata de tocul usii si din cand in cand ma mai intreaba daca sunt sigura ca am scapat cheia acolo si nu in alta parte. Uff, (doua palme peste frunte), crezi ca sunt si nebuna, dupa ce ca fac din astea?

Scaunul Degetzicii din ansamblul de scaune da semne de clatinare sub greutatea Printzului Consort, asa ca dam fuga in camara de la subsol si aducem o scara de zugravit, mostenire de la proprietara. Intre timp, stricam cusca lui Zuzu-perusul (Fir-ar, ii cumparam alta si poate ii mai luam si un prieten ca si asa ii singur si cam amarat!) ca sa facem rost de doua sarme rigide, dar totusi suficient de flexibile ca sa le indoim dupa forma tocului si descoperim, intr-o sclipire de geniu, ca cheia pierduta nu-i magnetica, asa ca renuntam la ansamblul de magneti de frigider, scotch si pungi de plastic pe care-l imaginasem. Ne distram asa alte doua ore, cu pauze scurte de inghitit de mers la toaleta, pus mainile in sold si intrebam divinitatea cheilor si a tocurilor de usa unde ne este cheia.

Cedam pe la noua jumatate seara, la timp ca sa urmarim de pe balcon o operatiune complicata de salvare a vecinului de la etajul unu. Cumva, Degetzica a inteles ca masina de pompieri cu scara ce ajunge pana la etajul noua, masina de salvare, cea de politie si inca una de pompieri au venit sa ne ajute in cautarea cheii, ceea ce i-a provocat o mare panica si a avut drept urmare ascunderea ei intr-un prosop de baie, de unde a urmarit desfasurarea de forte.

La zece seara, data fiind urgenta situatiei, sunam proprietara si expuneam casutei de mesaje, pe scurt, situatia, fara sa mentionam si detaliul gaurii negre. Duminica aceasta inca nu ne sunase sa ne dea vreo veste, iar noi eram tot fara cheie, caci in Belgia, pentru a face o copie, ai nevoie de un certificat al cheii ce se afla in cutia originala a broastei, cutie pe care, evident, nu o aveam. Dar pentru ce va trebuie certificat? Ca sa fiti siguri ca nu a incaput cheia pe mana altcuiva? Nuuu, madame, replica ofuscat domnul-ce-face-doar-chei-sol-si-de-camara, facem comanda direct la fabrica si ei ne cer asta. Offf, dar in Romania cum se fac in 15 minute, la aproape orice colt de strada, chei care de care mai minunate si mai complicate, fara nici un certificat, carte rosie sau neagra si mai ales, fara nici un stres? Si daca nu avem certificat ce facem? ma milogesc. Nu aveti ce sa faceti, schimbati broasca cu totul. Hmmm, schimbati broasca cu totul, de parca ar fi asa simplu!? si-mi vine sa-l pocnesc.

Asa ca duminica la ora 2 i-am dat un nou mesaj proprietarei. Am parut suficient de disperata incat sa stabileasca o intalnire pentru azi ca sa mergem impreuna sa facem cheia, convinsa ca n-am inteles eu bine. Dar se pare ca nu, am inteles foarte bine, dar n-am avut metoda potrivita de convingere, caci belgienii au o metoda foarte interesanta de a trata lucrurile ce-i enerveaza sau streseaza, orice convorbire de acest grad purtandu-se pe un ton normal, ca si cum ar vorbi despre vreme.

- Asta ma enerveaza foarte, foarte tare. Dar ce spun? Extrem de tare!
- Va inteleg, doamna, dar nu aveti ce face. Doar sa schimbati broasca cu totul.
- Sau tocul. Si totusi, nu se poate face nimic?
- Nimic, va spun, imi pare rau. Eu va inteleg, dar nu am ce face, nu am cum sa va ajut. Vedeti...
- Si totusi, ce solutii am? continua proprietare netulburata, ca si cum nu l-ar fi auzit pe omul care i-a repetat de cel putin de cinci ori in cinci variante diferite ca nu are cum s-o ajute.

Rezultatul este ca se poate. Domnul i-a recomantat un mare facator de chei ce are "sute, poate mii de chei intre care poate se afla si cheia noastra." Si se pare ca se afla. Mai sunt doar cativa pasi de parcurs: o declaratie de onoare a proprietarei, o copie fata-verso dupa cardul de identitate, una dupa cardul bancar si se pare ca se rezolva. Fumos, civilizat si elegant, prin email, caci firma respectiva este "undeva, in centrul orasului", rostit ca si cum ar fi in mijlocul stepei si inconjurata de caini salbatici.

Asa ca asteptam. Intre timp, eu n-am incetat sa sper si sa caut solutii de gasit acul (pardon, cheia) in gaura neagra a tocului. A propos, aveti vreo idee? Va pricepeti la asta, fie ca hobby, fie ca meserie? Lasati-mi doar cateva randuri sa stiu daca-i misiune imposibila sau it's so easy as riding a bike?

↧

Ce le spunem copiilor si adolescentilor despre sex

October 24, 2012, 6:35 pm

≫ Next: La apero cu parintii

≪ Previous: Ziua de marti dintr-o miercuri

Titlul de mai sus nu reprezinta corolarul ideilor coapte de mine in trei ani de Degetzica, ci este titlul unei carti scrise de Meg Hickling despre care am aflat nu cu cu mult timp in urma de la o mamica extrem de incantata, care mi-a povestit cum aceasta carte a ajutat-o in discutiile cu cei doi copii, o fetita si un baietel, fetita fiind de varsta Degetzicii. Hmmm, ce ai putea sa vorbeste despre sex cu Degetzica de trei ani, ma intrebam usor mirata, usor intrigata, dar am cumparat-o, totusi, dupa un scurt research pe net. Editia pe care o am eu, a patra, face parte din colectia Carti bune pentru parinti buni de la Editura Humanitas si a costat 24 de lei.

Autoarea cartii, Meg Hickling, este un nume foarte cunoscut in Canada. Motivul? De 25 de ani tine lectii de sex. Poate amanuntul acesta nu-i suficient ca sa o faca celebra (desi eu cred ca este), dar ceea este cu adevarat remarcabil si este motivul celebritatii ei este ca de 25 de ani tine lectii de sanatatea corpului si sanatate sexuala pentru copii, adolescenti si parintii acestora. Da, ati citit bine copii, caci Meg Hickling recomanda sa incepeti sa le vorbiti copiilor despre corpul uman inca de la 2-3 ani. (Recunosc ca la doi ani Degetzica nu era foarte interesata de subiect, insa acum, un an dupa, progresul este remarcabil, astfel incat mai in fiecare zi avem cate un topic "fierbinte".)

Initial, Meg Hickling si-a inceput cariera ca profesoara pentru parinti: ii invata pe acestia ce si cum sa discute cu copiii lor despre sanatate sexuala. Ulterior, acestia au inceput s-o solicite pentru sedinte particulare, acasa, pentru a discuta direct cu copiii. Asa s-a nascut ideea unor seminarii pentru familie in care ea tinea o prelegere pentru copii, dar care constituia pentru parinti un punct de plecare pentru discutii ulterioare. Astfel, Meg Hickling a ajuns sa-si imparta activitatea in trei: sa predea lectii de sanatate sexuala in gradinite, scoli si universitati, sa participe la seminarii cu parintii si, ultima parte, sa participe la seminare alaturi de toti cei care se ocupa de copii: educatori, psihologi, medici si asistente sociale, avocati, preoti, etc.

De ce ar fi nevoie de cursuri de sanatate sexuala in scoli sau, si mai si, in gradinite? Initial, desi eram total de acord cu ideea unor astfel de cursuri in scoli, inceperea lor inca din perioada gradinitei mi s-a parut usor bizara, insa ulterior am inteles de ce se intampla asa si i-am dat dreptate autoarei. Iata de ce. Un studiu publicat de ONU in 1998, studiu ce avea la baza o ancheta efectuata in intreaga lume, a relevat faptul ca persoanele ce primesc cursuri de educatie sexuala sunt inclinate sa-si inceapa mai tarziu viata sexuala, sa aiba un numar mai mic de parteneri sexuali, sa se confrunte mai rar cu o sarcina nedorita si contracteaza mai putine boli cu transmitere sexuala decat cei care nu au beneficiat de o astfel de educatie. Bineinteles, aceasta educatie nu este obligatoriu sa fie obtinuta in scoala, ba dimpotriva, cel mai bine ar fi ca astfel de informatii sa vina din familie. Dar cum cele doua sisteme, cel educational si cel familial ar trebui sa fie complementare, cursurile de educatie sexuala au inceput sa se tina si in scoli.

Nu voi povesti foarte mult despre cartea in sine, va las s-o descoperiti singuri. Este foarte usor de citit, structurarea pe capitole in functie de varsta este clara si intuitiva, iar informatiile sunt prezentate intr-un limbaj accesibil, exact acelasi pe care-l veti folosi si in discutia cu fiul/fiica dumneavoastra. Autoarea trece in revista tot ce tine de sanatatea sexuala, inclusiv felul cum isi percep copiii/adolescentii corpul sau cum percep actul sexual ca urmarea a manipularii mass-mediei, despre stabilirea limitelor, intrebari despre pilula de a doua zi sau avort, menopauza, andropauza, homosexualitate/lesbianism.

Mie personal cartea, cu exceptia introducerii si a primului capitol (Sa stam de vorba), din prima parte (Ce trebuie sa stie copiii dvs. si cand) nu mi-a spus lucruri nestiute, dar era de asteptat. Astfel, persoane cu o oarecare pregatire medicala sau cu cunostinte de anatomie si fiziologie umana s-ar putea sa nu gaseasca informatii inedite. Pentru restul cartea este o mina de aur, caci renunta la povestile cu albine si fluturi, la berze cu copii in cioc pentru adevarul stiintific, pentru notiuni pe care nu le intalnesti prea des daca nu citesti o carte de specialitate sau macar manualul de Anatomie din clasa a XIa. Eu, de exemplu, am fost uimita sa constat cate informatii incomplete sau complet gresite aveau unii dintre prietenii mei, oameni maturi si responsabili, dar care nu se preocupasera niciodata cu adevarat de aflarea acestor notiuni la nivel stiintific. La final, partea a patra vorbeste despre valorile familiei si cum sunt comunicate acestea copiilor, inclusiv reguli despre intalni, prezervative, folosirea televizorului sau pornografie. Pe tot parcursul cartii autoarea a presarat "povesti adevarate", mici istorii sau intrebari reale culese in timpul cursurilor de la copii si parinti. Unele sunt amuzante, unele duioase, altele iti trezesc un zambet amar, mai ales cand este vorba despre educatia persoanelor varstnice. Pentru mine ele au constituit sarea si piperul cartii, m-am amuzat teribil la distanta imensa intre inocenta si simplitatea cu care pun copiii problema si felul complicat al adultilor de a fi.

Cartea mi se pare indeosebi utila pentru parintii la inceput de drum, cu copilasi inca mici ce nu stiu sa citeasca si nici sa manuiasca computerul ca sa gaseasca pe internet informatiile despre care vorbeste toata "lumea". Caci startul este important in orice, iar atunci cand este vorba de informatii care ii pot salva sau proteja viata mai tarziu cu atat mai mult. Si spun asta gandindu-ma la studiile care au demonstrat ca acei copii/adolescenti care au informatii de educatie sexuala corecte sunt mai putin predispusi sa devina tinta abuzurilor sexuale. Pentru ca inseamna ca cineva (mama, tata, o alta persoana) i-a furnizat aceasta informatie, inseamna o relatie stransa, de incredere cu acea persoana si astfel sansa crescuta de a-i povesti despre ce i se intampla.

Revenind la carte si la primii pasi ai unei discutii despre educatie sexuala, autoarea spune ca parintii trebuie sa renunte in primul rand la doua credinte invechite si periculoase. 1. astept pana ma intreaba copilul si atunci ii voi povesti tot si 2. ii voi povesti doar atat cat cred eu ca este necesar sa stie, avand in vedere varsta lui. Autoarea le si demonteaza: sunt copii care nu intreaba niciodata nimic. Neintreband nimic, parintii nu-i povestesc nimic. Nepovestindu-i nimic niciodata, copilul creste cu impresia ca subiectul sanatatea sexuala este tabu si nu-l mai pomeneste. Evident, de la o anumita varsta incolo, acel copil isi va lua singur informatiile. De unde? De unde ii este mai la indemana: colegi, internet, reviste, alte persoane. Chiar vreti ca fiul sau fiica dumneavoastra sa afle despre sanatatea sexuala din alta parte decat de la dumnevoastra? Daca va doriti ca el/ea sa primeasca orice fel de informatie de la dumneavostra in primul rand, nu asteptati intrebarile tocmai in cazul acestui subiect, atat de important.

In ceea ce priveste informatiile oferite cu "portia", adecvate varstei copilului, autoarea atrage atentia ca nu avem cum sa stim care-i acea portie si ca subestimam frecvent nevoia acestuia, fiind imposibil sa spunem prea mult unui copil. Copilul asculta ce asculta, isi ia informatiile care-l intereseaza si schimba subiectul. Peste un timp revine cu fix aceeasi intrebare. Nicicand n-am fost mai de acord cu doamna Hickling ca la aceste cuvinte, caci tocmai trecusem prin asa ceva cu Degetzica, mandra descoperitoare, in cadrul programului "toalete fara frontiere" un tampon. M-a intrebat ce este, i-am raspuns. La ce foloseste? I-am raspuns. Inca vreo cinci intrebari, dintre care trei "de ce"-uri? Le-am terminat si pe ele. Pot sa-ti dai si mie unul sa ma joc cu el? m-a intrebat la final si nu s-a lasat pana nu i-am facut pe plac (noroc ca n-a insistat sa-l ia la scoala ca si asa ma stie toata scoala de cal breaz). Acum, mergand la scoala la toaletele comune si vazandu-si colegii baieti, imi povesteste toata ziua cum baietii au penis si fac din picioare, iar fetele au vulva si se aseaza pe toaleta.

In incheiere, v-am rezervat o incadrare amuzanta, dar atat de adevarata, facuta de autoare copiilor in functie de varsta si de cunostintele lor in materie de sanatate sexuala.

Grupa de varsta 2-4 ani: gandirea magica;

Grupa de varsta 5-8 ani: umorul de toaleta;

Grupa de varsta 9-12 ani: dezgustatii;

Grupa de varta 13-18 ani: cei care nu stiu ca nu stiu, adica adolescentii.

In concluzie, chiar de nu veti alege sa cumparati si sa cititi aceasta carte, vorbiti-i copilului dumneavoastra despre sanatate sexuala. Ii veti oferi astfel un prim mesaj sigur, decodificat corect, protejandu-l astfel de cele trunchiate, deseori periculoase despre sexualitate de care este astazi inconjurat la tot pasul. Iar de va temeti, va jenati, nu stiti cum, nu stiti cand sau nu va simtiti in stare s-o faceti, poate ar fi bine sa cumparati aceasta carte intai pentru dumneavoastra si apoi pentru el. Veti prinde "curaj" si vor fi 24 de lei bine cheltuiti. Succes!

↧

La apero cu parintii

October 28, 2012, 5:45 am

≫ Next: Halloween pentru Degetzica

≪ Previous: Ce le spunem copiilor si adolescentilor despre sex

La sedinta cu parintii de acum o luna, una dintre mame si-a aratat mirarea ca nu exista in toata scoala un comitet de parinti care sa organizeze "chestii". Chestii? Alte chestii in afara de Sarbatoarea Scolii? au intrebat mirate educatoarele. Aceeasi mirare an avut-o inclusiv eu, care, cu "vechime" fiind, participasem in primavara la sedintele pentru Fete de l'Ecole si care ma indoiam sincer ca se pot face "chestii" cu alti parinti doar pe principiul apartenentei progeniturilor la clasa aceleasi educatoare. Insa toata lumea a fost de acord ca la "panou" sa apara o lista pe care sa-si treaca fiecare adresa de email.

Au mai trecut cateva saptamani, aproape ca uitasem de lista cu adresele de email pana cand mi-am verificat intr-o zi contul in care nu intru decat in zile de post. Si acolo, ce sa vezi: mailurile curgeau puhoi, toata lumea se entuziasma in limba lui Voltaire, iar eu nu stiam ce s-a intamplat. S-a facut un grup pe Facebook unde se vorbeste numai franceza si am ajuns si eu acolo? Cum asa?

M-am lamurit tarziu ca se demarase actiunea de socializare intre parintii clasei. Lume diversa, draguta, multa, asa ca s-a propus o intalnire in real life la un apero informel in formula spaniola. Hait, ce inseamna asta? L-am intrebat pe Printzul Consort, mai bun decat mine in ale francezei, habar n-avea, el vorbea de compilari, deploy-uri si alte formule si mai necunoscute de mine. Pana la urma, mi-a luat inima in dinti si am intrebat. Ne-am lamurit in cateva zile, cand s-au stabilit ultimele detalii. Linistita nu eram deloc, aveam un gand care ma impiedica sa ma bucur: modul de mancat al Degetzicii. Belgienii au un stres: copilul sa fie independent cat mai devreme si un adevarat membru al societatii. Cele doua stresuri combinate au dus la dorinta ca pruncul din dotare sa manuiasca furculita, lingura si cutitul inca de cand l-ai trantit in scaunul inalt al diversificarii. Cine n-o face, nu este privit cu ochi buni, asa cum am constatat pe pielea mea atunci cand, la o discutie de la scoala, am povestit ca Degetzica adora sa manance cu mana. Cu mana? La trei ani? si-au rotunjit ochii madamele ca si cum le-as fi spus ca Degetzica adora sa manance cu picioarele, nu cu mainile. Aaa, nu m-ati inteles, doamnelor, ma grabesc sa rectific: Degetzica foloseste foarte bine tacamurile, dar ei ii place cu mana. Bine, dar la trei ani? si ochii se bulbucau si se retrageau ca la parcul de distractii. Da, dar eu nu vad nimic rau in asta, chit sa se intampla la un an, la trei sau la cinci, atata vreme cat mananca si se bucura de ce mananca, iar asta nu inseamna ca ia o mana de piure de cartofi si o bucata de peste si pleaca cu ea la wc. Si drept este ca nu ma deranjeaza cu nimic lucrul asta, caci Degetzica, atunci cand alti copii de varsta ei dadeau cu mancarea de pereti, nu punea mana pe nimic ce aducea a mancare, indiferent cate forme geometrice prestam eu in bucatarie. Asa ca da, astazi Degetzica mananca inclusiv ciorba cu mana, de restul mancarurilor nu mai vorbesc. Dar stresul meu ramanea, caci imi era teama ca atunci cand vor vedea ceilalti parinti grozavia asta, nu ne vor mai invita ever la nimic ce implica si farfurie si tacamuri.

In ziua stabilita, ne-am prezentat cu formula spaniola in sacosa si cu un buchet de flori de sezon pentru gazda-mama. Cand am intrat, aproape am pus mana pe plita. Ma socheaza intotdeauna stilul asta de case lungi, in care intri direct in oala de ciorba a gospodinei. Casa presupusa mare, mi s-a parut mica tocmai prin ingustime si prin lipsa ferestrelor, noroc ca era seara si oricum nu ne bucuram de lumina naturala. Oricum, majoritatea caselor belgiene pe care le-am vazut sunt asa, una mai ingusta decat alta si cu cat sunt mai inguste, cu atat se duc mai in lungime, de ajungi sa te plictisesti atunci cand strabati holul.

Nu au fost prezente decat cateva familii, nu au putut veni toti pentru ca unii locuiesc foarte departe de Bruxelles (la aproape o ora departare) si o intalnire de la ora 6 seara incolo este cu totul imposibila in timpul saptamanii, iar altii au acasa doua bebeluse gemene de cinci luni, pe langa baietelul coleg cu Degetzica, deci o astfel de expeditie este destul de complicat de realizat.

Copiii erau deja la masa - paste cu sos tomat si cu dovlecel, asa ca Degetzica a primit rapid un loc si un bol. A cerut constiincioasa o lingura, a cerut si-o furculita, si le-a asezat de o parte si de alta a bolului si s-a apucat de mancat. Cu mana, evident, dar oamenii nu s-au prins pana n-a terminat, caci Degetzica are o viteza..., mai ales daca sunt paste. In plus, erau cazuti toti in uimirea faptului ca Degetzica mananca singura (ceilalti erau hraniti de mamele din dotare), asa ca nici nu s-au prins ca asta vine din faptul ca mananca cu mana, nu cu furculita.

Episodul fiind trecut cu bine, mi-am sters transpiratia de pe spate, am luat o inghitutura de vin si am facut cunostinta cu ceilalti parinti prezenti la sindrofie. O familie de polonezi nevorbitori de franceza, o familie mixta, ea vietnameza, el italian, dar veniti aici de-o viata, inca una la fel, ea coreanca, el belgian get-beget si gazdele, ea finlandeza, el belgian get-beget. Mai asteptam si o familie de marocani (nascuti aici), dar care n-au mai venit, caci sindrofia s-a suprapus cu o mare sarbatoare de-a lor care se petrece in familie. Si eu care am crezut initial ca majoritatea colegilor Degetzitii sunt belgieni din tata-n fiu. Se pare ca tare m-am inselat, dar imi place foarte mult aceasta diversitate culturala si gastronomica in care traim. Caci va spun cu mana pe inima, mama-vietnameza, posesoarea unui bar cu supe, a facut niste spring rolls dupa care toata lumea a cazut in fund. Au fost primele mancaruri devorate acolo, iar urmatoarele au fost ale noastre: salata de icre, hummus si pasta de ansoa.

Spre surpriza mea, am descoperit niste oameni rari, desi eu sper sa nu fie singurii. Toti au fost atenti cu copiii lor, nu i-au repezit, nu i-am imbrancit verbal niciodata (asa cum vad atat de des pe strazi, in statii si in metrou sau autobuze) si fiecare pe rand a parasit masa in jurul careia aveau loc discutiile de adulti, ca sa treaca doi metri mai incolo, in aria de joc a copiilor: unii au desenat, altii la construit. In al doilea rand, toti isi doresc sa creeze o comunitate in care sa se implice: sa ne vedem la locul de joaca, sa ne intalnim pe rand la fiecare la aceste sindrofii fara pretentii, sa impartasim temeri si solutii legate de viata copiilor nostri la scoala. In al treilea rand, toti incercau sa faca alegeri sanatoase pentru copii in domeniul alimentatiei, iar asta, credeti-ma pe cuvant, este la fel de rar in Belgia ca soarele. Incearca sa cumpere local, sa cumpere mancare de calitate si bio. Una dintre cele mai suprinzatoare intrebari a fost cea in care unul dintre tati ne-a intrebat ce fel de paine folosim pentru sandisurile copiilor. Intrebarea in sine nu-i atat de surprinzatoare, dar eu am fost mirata sa vad un tata atat de interesat de mancarea fiicei lui.

Cand am apucat sa stau de vorba cu fiecare in parte, alta suprinza: toti erau speciali, toti faceau ceva ce m-a facut sa-mi doresc sa-mi povesteasca mai multe. Mama-coreana si-a nascut primul copil intr-o casa de nasteri, iar al doilea acasa, cu o moasa, a avut si doula la nastere, ca nu este nerabdatoare sa se intoarca la serviciu si ca spera sa-si alapteze fetita cat mai mult. Imi povestea ca ideea nasterii acasa i-a venit cand era inca foarte tanara si fara copii, cand, la o petrecere, a intalnit o romanca-belgiana ce venise cu copilasul ei de doua saptamani nascut acasa.

Gazda-mama, findlandeza, este din alt registru, dar nu mai putin interesanta. Isi iubeste jobul la nebunie si asta se vedea din cum vorbeste. Este consultant pe probleme sociale si calatoreste foarte mult. De fapt, jobul ei presupune doua saptamani in Afganistan si sase acasa, dar asta numai de cand l-a nascut pe Anton, caci inainte de asta lucra o luna in Belgia si o luna acolo. Ne povestea despre ce implica viata acolo, iar toti o priveam cu gura cascata, caci, sa fim seriosi, noi auzim de Afganistan la stiri sau in filme. Sotul ei, care imi facuse o impresie de Wall Street la sedinta cu parintii, si-a lasat scortosenia deoparte ca sa descoperim ca-i foarte amuzant.

Am plecat tarziu, printre ultimii, caci copiii s-au lasati cu greu convinsi ca e ora de baie si de somn. Faptul ca se cunosteau de la scoala a ajutat foarte mult, n-au avut nici o jucarie de impartit, Anton, baietelul-gazda a impartit din toata inima si nu am auzit niciodata "partager, c'est sain", expresia frantuzeasca la care am ajuns sa am alergie. Pana si Degetzica, sensibila si tematoare, s-a jucat impreuna cu ceilalti, a desenat si a incercat mastile de carton pe care parintii-gazda le pregatisera pentru Haloween. Ne-am condus reciproc la masinile parcate pe straduta mica, in panta si ne-am promis ca reeditam seara. Neaparat in week-end si in mai multi. Inclin sa cred ca am avut un mare noroc sa gasim scoala asta pentru Degetzica, pe langa madame de anul asta pe care eu o iubesc teribil (Degetzica nu asa tare, dar ce sa-i faci, ai alte preferinte la trei ani), acum mi-s dragi si parintii copiilor. De copii nu mai vorbesc! De mancarea internationala, nici atat!

↧

Halloween pentru Degetzica

October 30, 2012, 9:31 am

≫ Next: Grija sau mai mult decat atat?

≪ Previous: La apero cu parintii

Saptamana asta este vacanta in Belgia, vacanta de Toussaint. Pe langa vacanta asta, belgienii adora Halloween-ul, ca ce-are capra cu varza, asa ca-l sarbatoresc pe acesta primul, se machiaza si se veselesc in marsuri prin oras, iar apoi, a doua zi, pun pios ghivecele cu crizanteme colorate pe morminte.

Asa cum sta bine unei societati, traditia Halloween-ului este insuflata copiilor din frageda pruncie. La scoala Degetzicii, pana si copiii de 2.5-3 ani sunt invitati sa vina costumati (de fapt, parintii sunt invitati sa-si aduca, daca doresc, copiii costumati) la asa-zisa petrecere de Halloween. Doamna va fi, bineinteles, costumata, de fapt, toate doamnele vor avea costume, doar directoarea scapa. Doar daca ai copilul intr-o scoala apartinand unei biserici scapi de traditia dovlecilor, a costumatului, machiatului si a altor orori. Bineinteles, exista si varianta sa-ti tii copilul acasa in ziua cu pricina, dar cati parinti pot face asta?

Pana anul asta nu am avut mare lucru de impartit cu Halloweenul. Acum zece ani si mai bine am fost in culmea extazului cand, plecata dintr-o Romanie destul de gri si trista, am vazut explozia de culoare si de fericire de pe strazile americane cu ocazia primului meu Halloween american. Dar de atunci m-am reintors in Europa si am mai crescut, asa ca nu cioplesc dovleci, nu coc placinte cu ocazia asta, nu decorez casa, biroul sau garajul, Ma aflu in relatie de indiferenta cu aceasta sarbatoare.

Pana anul asta nici nu m-am gandit ce complicate devin lucrurile, cum trebuie sa-i explici copilului ca exista niste sarbatori pe care, in ciuda omniprezentei si aerului de sarbatoare afisat, noi nu le sarbatorim. Asta n-ar fi nimic, daca Halloween-ul n-ar avea si accente de groaza, motiv de nenumarate intrebari si temeri (pentru cei mici) si dureri de cap pentru cei mari. Anul acesta, la inceput de octombrie, Degetzica a vazut la supermarket o scena: doua schelete umane, invesmantate unul intr-o pelerina rosie, unul intr-una neagra, sedeau la o masa imbelsugata, cu branze, vinuri si alte delicatese. Pesemne erau si usor cherchelite, caci se sustineau de dupa gat unul pe celalalt. Cu tot vinul nu prea zambeau, asa ca atmosfera nu era prea vesela, desi se facea apel la spiritul de "sarbatoare" al Halloween-ului.

- Ce-s astea, mamico?

- Iaca, ce sa fie, doua schelete.

- Ne fac rau, mama? Ne musca? Intreaba copila speriata, dupa ce mai arunca o privire spre splendorile cu orbitele la vedere.

- Nu ne musca, mamico, cum sa ne muste? Ele nu sunt vii, nu se misca, este doar o scena aranjata de angajatii magazinului pentru a ne arata branzele si vinul de pe masa. Chiar, tu stii ce-i ala un schelet? (Da, stiu, nu-mi spuneti, nu pot sa nu vorbesc cu Degetzica asa cum vorbesc cu un om mare, mie limbajul de copii nu-mi iese.)

- Scheletul reprezinta toate oasele din corpul nostru. Stii, ca atunci cand am pipait noi piciorusul tau ca sa simtim osul tare, care tine piciorului in picioare. Iti amintesti?

- Daaa, o aud neconvinsa. Si nu musca?

Cu chiu, cu vai, am scapat de subiectul spinos. N-a mai intrebat de atunci, dar si eu am tinut departe revistele si reclamele care aratau copii imbracati in vrajitoare. De vampiri nici nu mai spun, vederea lor nu ma incanta nici pe mine. Cu dovlecii a fost simplu, au facut la scoala toata luna: ba dulceata de dovleac, ba supa crema, ba clatite (de-astea am de gand sa fac si eu), ba i-au desenat si pictat, deci nu a fost nevoie de multe detalii: dovlecii sunt pentru mancat si pentru decorat.

Si vine ultima saptamana de scoala. Intai, pe usa clasei apare un sirag de fantome. Toate albe si cu snur rosu intre ele. Uite, mama(n), ce de pomi de zapada! Asa e, draga mea, multi oameni de zapada, o asigur si noroc ca nimeni nu intelege romaneste. Apoi, o vrajitare calare pe o matura pe calorifer. La final, si anuntul la "panou": vineri, in ultima zi inainte de vacanta, se serbeaza Halloween-ul: muzica, animatie, clatite pline de vitamine (you bet!), iar copiii se pot costuma daca doresc.

Joi am avut apéro-ul cu parintii si am intrebat si despre costume. Da, noi il imbracam in Spiderman, iar noi in vrajitoare, ne spun doua familii. Ha, in vrajitoare, ce stie AL despre vrajitoare? intreb candida. Mai nimic, ne asigura tatal, ea crede ca-i o rochie de printesa de fapt.

Bineinteles, puteam s-o tin vineri acasa, asa cum a facut o mamica, recunoscand ca baietelul ei se teme de oamenii costumati. Dar cum trecem prin clipe grele cu scoala si ea tocmai revenise la sentimente mai bune de doua zile, nu voiam sa stric "vraja". Si facusem deja greseala sa-i spun ca au petrecere, asa ca nu puteam da inapoi. Bineinteles ca nu ma intrebase de ce petrecere, la trei ani petrecerile nu au motiv. Daca nu ma credeti, veniti la noi acasa, unde cantam cate zece Happy Birthday! pe zi si organizam zece petreceri la care participa toata suflarea si nesuflarea casei. Costum de Halloween oricum nu aveam de gand sa-i cumpar, in parte ca nu- mi plac copiii imbracati de dragul parintilor in haine incomode, care nu le fac placere si care nu sunt necesare, in parte de cheltuiala nejustificata.

M-am trezit in ultimul moment si i-am calcat rochita de la bunicul B. pe care o primise in vara. O rochita din acelea cumparate de pe marginea soselei, in drum spre Sinaia sau Bran, de la cei care vand cojoace si ii "traditionale romanesti" alaturi de jucarii chinezesti din lemn care se rup la prima utilizare. Atunci cand a primit-o nu credeam ca o va purta, dar uite ca venise si clipa ei. I-am pus coronita rosie cu buline albe, de Minnie si am plecat. A agatat din zbor un cosulet portocaliu, in forma de dovleac pe care i-l cumparasem cu o saptamana ca se plansese ca ea nu are nici un cosulet si are "'mare nevoie". I-a descusut toarta chiar inainte sa iesim pe usa, asa ca am inhatat si trusa cu ace.

La scoala era plin de paianjeni, panze de paianjeni, costume negre de vrajitoare si de vampiri. Paienjenii si panzele lor se regaseau si pe fata machiata a copiilor mai mari, alaturi de negi, ochi incercanati si sange vampiresc. Noroc ca am bagat-o repede in clasa, langa colegii ei imbracati in spiderman, albine si buburuze, dar nemachiati.

In timp ce coseam cosuletul, madame de la 2 si 3 maternelle (4-5-6 ani) a coborat scarile imbracata in... drac. Am plecat bulversata: ce sa-i (mai) explic Degetzicii despre Halloween? Voi ce le explicati copiilor vostri?

PS. Rochia Degetzicii a facut senzatie, toate educatoarele de la scoala au venit sa vada cum arata o rochie din Romania, desi le-am explicat ca nu- i portul traditional, ci doar o rochie facuta (sper) de taranci. Dupa-amiaza, la clasa muzicala, la fel: dupa ce instructoarea a presupus corect ca-i o rochie de la noi de-acasa, la finalul clasei parintii au venit sa ma mai intrebe una-alta despre Romania. Uite asa se creaza brandul de tara.

↧

Grija sau mai mult decat atat?

November 4, 2012, 5:51 pm

≫ Next: 3 ani, 3 luni - File de poveste

≪ Previous: Halloween pentru Degetzica

Vacanta-vacanta in Belgia, dar o reimprospatare a proviziilor tot trebuia facuta, asa ca am stabilit impreuna cu Degetzica o vizita la supermarket. Degetzicii pare ca ii place la cumparaturi, cu conditia sa vizitam numai raioanele unde are un interes direct, sa aiba ceva de mancare si de baut si, in pauzele de la mancare/baut, sa vorbim non stop. De ce m-am dat la o parte cand a trecut o masinuta cu marfa, de ce am spus merçi doamnei pe langa care am trecut, de ce cumparam servetele simple si nu cu desene si lista poate continua la nesfarsit. A propos de lista, ne-o facem de acasa, eu pe o hartie, ea pe o alta, ca la modul in care vorbesc si sunt cu ochii in patru dupa ea, n-as reusi sa ma concentrez sa scot mai mult de trei produse din multitudinea ce-mi lipsea acasa.

Asadar, ne aflam impreuna in zona apelor plate si aveam o discutie interesanta asupra cheltuielilor de imbuteliere ale acestora. Glumesc, era o zi lejera, pe strada nimeni, in magazin mai nimeni, ca niciodata, lista nu era pana la pamant, timp aveam, asa ca ne bucuram. Chiar daca nu va vine sa credeti, vizita la supermarket era trecuta in categoria reconectarii pe care o aveam in vedere pentru ca Degetzica sa mai piarda din supararea (inca neidentificata) pricinuita de scoala.

Intre doua muscaturi din sandvis, Degetzica arunca cu "de ce"-uri zeci, iar asta ma facea sa nu ma pot concentra. Deodata megafonul magazinului porneste si prin el aud cum un proprietar de masina este chemat de urgenta la casa. De obicei, nu sunt deloc atenta la statia vorbitoare, asa ca ma intreb ce s-o fi intamplat, al cincizecilea gand ce s-a asezat la coada celorlalte. Dau sa-l parasesc, cand atentia imi este atrasa de numarul masinii. Hopa, este noua noastra placuta de inmatriculare, ce vor? Sa ma fac ca n-am auzit nimic si sa continui netulburata cumparaturile? Sa ma duc repede la casa? Inima imi bate navalnic: copila, ce-am facut cu ea? Am lasat-o in masina? Nuuu, e aici, cu mine, mesteca linistita in scaunul caruciorului de cumparaturi. Cum sa ma duc la casa? Asta inseamna sa-i explic Degetzicii de ce iesim fara sa fi terminat cumparaturile. Aoleu, iarasi zeci de explicatii? Nu mai bine ma fac ca n-am auzit? Cum ar putea sa stie ca sunt eu? In timpul asta, mesajul rasuna din nou in boxe, asa ca planul meu de ignorare nu prea mai sta in picioare. Dar daca? Aoleu, daca din graba am uitat sa trag frana de mana si Focusache cel loial a luat-o la vale spre iesirea din parcare, spre alta masina sau un carucior? Sau un om? Sau, si mai rau, un copil? Offf, asta trebuie sa fie, am facut-o de oaie.

Cum incep sa indrept caruciorul spre casele de marcat, cum Degetzica observa miscarea si incep intrebarile. Imi aranjez vocea si zugravesc imaginea cat pot eu de roz. Nu o pacalesc asa usor, incepe sa planga ca sa nu ni-l ia nimeni pe Fofusache. Nu-l ia, mamico, nimeni, ca-i vechi si amarat, ce sa faca lumea cu el?

La case parca navalise tot magazinul, carucior langa carucior si persoane langa persoane. Ma decid pentru extrema stanga si incerc sa-mi strecor caruciorul pe langa perete. Matur un stand cu DVD-uri, le adun de pe jos, le arunc in dezordine la loc si il interpelez pe primul casier aparut in fata ochilor, ce ma urmarea mirat cu privirea.

- Buna ziua, eu sunt aia cu masina, ce s-a intamplat?

- Aaaa, nu stiu, trebuie sa mergeti la urmatorul rand de case, va spune cineva de acolo.

- Ok, si cu caruciorul ce fac? Il pot lasa la dumneavoastra? Ca ma intorc, sa stiti, ca n-am terminat de cumparat, ma milogesc. Tinerelul se uita la mine, se uita la copila si accepta. O iau pe Degetzica de aripioare si ma reped la urmatorul rand de case.

Ma infig in primul casier pe care-l vad in fata ochilor. De fapt, era o gramada, toti ridica din umeri cand, cu voce tremuranda si cu lacrimile in ochi, ii intreb de soarta masinii. Daca totusi nu-s eu de vina si a lovit-o cineva? Daca? Daca? intrebarile mi se invalmaseau in minte. Intr-un final, unul dintre ei se prinde despre ce e vorba si mi-l arata pe un altul, tot tinerel, la capatul opus sirului. Vorbea in microfon, facea un apel disperat pentru proprietarul masinii Ford cu numarul xxx.

Imi fac loc printre carucioare si oameni si strig la el:

- Eu sunt proprietara, opriti anuntul, ce-i cu masina? A luat foc? A ajuns in mijlocul parcarii? A lovit pe cineva?

- Dumneavoastra sunteti? ma masoara el din cap pana in picioare.

Dau din cap, incapabila sa mai vorbesc. Degetzica imi atarna greu in brate, se tine de gatul meu si-mi balmajeste la ureche: "cine-i cotzu' (hotul)? asa-i numele lui? domnul este cotzu'?"

- Doamna, stiti, ati lasat GPS-ul pe parbriz. Am trecut prin parcare si l-am vazut.

- Hmmm?

- E periculos, stiti, GPS-ul poate tenta, in zece minute va pot sparge masina. Trebuie sa coborati si sa-l puneti la adapost.

- Serios, domnule? Pentru asta m-ai chemat? Pentru asta ati dat zece anunturi in tot magazinul? Nici nu stiam daca sa ma bucur sau sa ma intristez, m-am decis sa merg pe bucurie, dar tanarul era prea serios pentru asta.

- Vai, doamna, poate nu stiti, se leaga el de accentul meu: ati auzit de Politia Anti-Furt care verifica masinile stationate si daca gasesc lucruri tentante lasate la vedere dau amenda?.

- Lasa, domnule, amenda, dar doar asta este? Nici o frana de mana uitata netrasa, nici o lovitura? Nici un om intins pe jos?

- Doamna, v-am spus, am vazut GPS-ul pe geamul masinii, trebuie sa coborati sa-l luati de acolo. Acum, in zece minute poate fi deja prea tarziu, ma anunta el imperativ, de parca vorbeam de o problema de viata si de moarte.

Dintr-o data, lumea si-a recapatat sunetul si culorile. Ceilalti clienti se uitau la mine ca la o lunatica, asa ca am decis sa nu insist. Am tras un oftat de usurare, m-am intors pe calcaie si am coborat in parcare. Masina era la locul ei, avea doar un GPS pe parbriz. Si noi eram bine, eu cu cateva batai de inima in plus, iar Degetzica cu lacrimi pe obraji. De atunci, Degetzica tipa de fiecare data cand dau sa cobor din masina: "Mami, ascunde gepesul, vine cotzu' si-l ia.", iar mie imi este frica de angajatii magazinelor care vad mai multe decat m-as fi asteptat eu sa vada.

↧

3 ani, 3 luni - File de poveste

November 28, 2012, 4:18 pm

≫ Next: Haideti la talcioc!

≪ Previous: Grija sau mai mult decat atat?

Am luat iarasi o pauza, de data asta independenta de dorintele mele. Dar norii, tunetele si fulgerele s-au bulucit pe cerul meu asa cum se bulucesc pe cerul Bruxelles-ului, incat n-am putut face altceva decat sa tac. Am tacut si am inchis ochii si am pierdut o saptamana din viata. Nu stiu prea multe detalii despre ce s-a intamplat atunci, dar cand i-am deschis am vazut-o pe Degetzica crescuta, parca, dintr-o data si m-am apucat sa povestesc. E drept ca asta se intampla acum aproape o luna, caci am inceput la 3 ani si 3 luni de Degetzica, iar acum ne apropiem vertiginos de 3 ani si 4 luni.

La trei ani, trei luni trec ca trei fulgere, iar intre ele avem si ras si plans si taceri si cuvinte rostogolite si tipete si calm, soare, dar si ploi. Desi a inceput scoala in plin avant, de credeam ca nimic nu o mai poate impiedica pe Degetzica sa nu mearga dimineata cu placere, a venit octombrie si odata cu el refuzul de a merge la scoala. Cu toate investigatiile mele zilnice la educatoarea, la ajutorul de educatoare, cu toate interogatoriile la care l-am supus pe Printzul Consort (care o ducea in perioada aceea dimineata la scoala) nu am reusit sa aflam ce a suparat-o. Am asteptat vacanta de Toussaint ca pe alta minune, motiv nicicand mai bine plasat in pentru a petrece timp mult impreuna, de a ne juca fara stresul orei care ne sperie (doar pe noi, adultii, Degetzica n-are inca habar) din ceasul de pe perete, de a bucatari fara scop precis (au iesit niste biscuiti foarte buni, daca vrea cineva reteta sa ridice mana sus). A fost foarte bine si frumos, desi la destinatia de vacanta aleasa a plouat marunt in toate cele trei zile si n-am reusit decat bucatarit, piscina si restaurant intr-una din seri.

Rezultatul s-a vazut, daca au mai fost copii care au plans in prima zi de scoala de dupa vacanta, Degetzica a mers in clasa foarte relaxata si m-a parasit din prima, fara obisnuitele scenete pe care le faceam si le rasfaceam inainte de a ne desparti. N-a fost nevoie nici de imbratisarile de koala, urs sau leu si nici de recent intrata in program, imbratisarea de maimuta care ii aducea invariabil rasete si chicoteli, caci presupune ca o intorc cu capul in jos si-i imbratisez doar picioarele. De atunci e bine, ne-am intors la programul care-mi face si mie bine, nu doar ei si o duce dimineata Printzul Consort, iar eu o iau la pranz.

Pentru ca toti ceilalti copii mananca la scoala, de fiecare data ea ma astepta pe o bancuta din spatele clasei, separata de restul copiilor care luau masa la masutele rotunde din fata. Am stat si am cugetat, m-am sucit pe toate partile si am decis impreuna cu Printzul Consort sa-i luam si ei supa la pranz ca sa ma astepte in mijlocul celorlati copii, nu izolata. E supa-crema, din doua-trei-patru legume, pusa intr-un paharel, pe care ei o beau din cateva inghitituri mici. In plus, am vazut la sesiunile de bucatarie (gatesc foarte des, cel putin o data pe saptamana, dar se intampla si de doua ori) ca i-au placut foarte mult supele facute in clasa, asa ca am perceput schimbarea ca o testare: "daca iti place o mananci, daca nu, o lasi in pahar." A fost o alegere foarte buna, supa este facuta zilnic de un ajutor in bucataria scolii, din legume bio si costa o nimica toata.

A propos de mancare: stiti cat timp i-a luat Degetzicii sa manance fructe in alta stare decat pasate? Nici mai mult, nici mai putin de 2 ani si jumatate, caci de-abia la 3 ani a vrut sa guste bucatele de mere presarate cu scortisoara sau vanilie. Asa, din senin, fara ca eu sa fac nimic altceva decat s-o intreb "Vrei sa gusti bucatele de mar cu scortisoara de la S.?" Si surpriza: nu a mai dat din cap cu scarba a "nu", nu a mai fluturat vehement din mana "nuuu, mami, mananca tu", ci doar a luat marul in scobitoare si a mai cerut. Intre timp, am mai convins-o sa manance boabe de strugure, cateva bucatele de piersica si cateva inghituri de para. Nu mi-as fi inchipuit vreodata ca va dura atat de mult, dar eu am o regula: nu obligam, nu certam, nu negociem, nu ne rugam cu mancarea. Vrea bine, nu vrea, la fel de bine, va veni o zi cand va manca. O intreb de fiecare data cand mancam noi, dar atat. Nu fac mancare speciala pentru ea, nu cumpar exclusiv pentru ea si asta ma scuteste de o multime de depresii si taieri de vena. Intre timp, am mai convins-o sa manance telemea, a inceput sa manance si parmezan ras, iar ce i-a placut foarte mult, desi a gustat de-abia acum, sunt shrimps cu usturoi si lamaie. In schimb, ramane fidela iaurtului ei din lapte crud, nu vrea sa incerce si kefir facut de mine. Mananca orice (in afara de mazare) si in orice combinatii, atata vreme cat este mancare facuta de mine, dar este destul de reticenta in a manca de la altii. Este in elementul ei cand o scoatem la "chinezesc" sau "thailandez", desi pana ni se aduce primul fel, cel putin, ne capiaza cu intrebari (Cand vine, mami, cand vine?). Cand vine, in sfarsit, mancarea, este atat de pofticioasa si nerabdatoare ca este in stare sa-si bage in gura mancarea fierbinte, in ciuda avertismentelor mele. "E prea bun, mami, sa mai faci", imi spune acasa, cand ii lovesc papila cu o ciorba de perisoare sau de gaina facuta cu borsul in care amesteca cu sarg zi de zi.

Cu suptul este stabila, regula este patru supturi pe zi: dimineata, la somnul de pranz, la trezire din somnul de pranz si seara la culcare si zau de nu mi se pare raiul, fata de suptul cronic din preajma a doi ani. Noapte se doarme tun, nu exista cerinte si nici oferta. Cere suplimentar atunci cand nu se simte bine, dar cum ea este sanatoasa in 99.99% din timp, suptul suplimentar se intampla foarte rar. S-a mai intamplat sa sara cate un supt, de exemplu daca la trezire din somnul de pranz ne grabim sa plecam undeva si ori uita ea, ori o aman eu, dar nu sunt prea dese momentele astea. S-a dus si fericirea din serile cursului de franceza, cand adormea cu Printzul Consort, iar eu aveam o seara-noapte doar pentru mine. Acum ma asteapta pana vin si cand intru intr-un suflet in casa zic merci daca nu aud nici un urlet, ce sa-mi mai doresc sa fie si adormita. Reflexul ei de supt se pastreaza in continuare foarte puternic, iar daca nu o atentionez este posibil sa ramana atasata o ora-doua. Dar daca o rog sa incetam pentru seara respectiva, se desprinde fara probleme si se intoarce cu spatele. Pentru mine este clar ca ea isi urmeaza calea naturala spre intarcare, o vad in acordurile fine pe care le face cu mine, in micile negocieri de peste zi cand am impresia ca am "castigat", dar pentru cei din jur aceste schimbari sunt insesizabile, pentru ei Degetzica ramanand un copil care INCA suge la trei ani si.

Desi ea a sarit peste faza "cataratoare" atunci cand era bebelus, o incearca acum. Pe orice, pe orice inaltime, pe orice ingustime, caci scopul nu este neaparat catararea, cat saltul. Se arunca in aer cu un curaj de-a dreptul nebunesc pentru varsta ei. La gym este din ce in ce mai activa, desi intrarea singura in sala se petrece de-a dreptul dramatic si dupa un ritual de-acum. Intai imi spune ca nu vrea sa intre. Eu o inteleg, o consolez, o tin in brate si-i spun ca asteptam sa fie pregatita. Dupa cateva scamatorii verbale, imbratisari din animalele pamantului, o conving. Intra cu doudou-ul si cu cana cu apa, dar incepe sa planga inca de la usa. O ia o intructoare in brate, incearca s-o implice in activitati, ea nu vrea, plange dupa mine, asa ca o scot din sala. Imi plange in brate un minut, doua, apoi isi sterge lacrimile si intra din proprie initiativa, iar pana la final lucrurile merg perfect, cu conditia sa nu cumva sa ma vada ca fac ceva interesant sau stau de vorba cu cineva, ca atunci vine si imi bate in geam ca sa-mi atraga atentia. Dar odata intrata in atmosfera se descurca foarte bine. Se da peste cap, face roaba, se ridica pe perete cu capul in jos, sare in aer sa se prinda de barele paralele, ba chiar a inceput sa mearga fara ajutor pe barna.

A propos de doudou, Degetzica nu a avut nici un obiect de atasament pana acum putin timp. De fapt, nebunia cu doudou-ul a inceput de prin aprilie-mai, in situatia in care in martie a inceput sa mearga la scoala. Nu are unul preferat fara de care nu poate manca, dormi, iesi din casa, dar intotdeauna isi ia ceva la scoala. Am avut zile in care a plecat cu cate trei doudou, plus o paturica, caci mai nou, are si o paturica al carei colt il gasesc intotdeauna ud atunci cand o iau de la scoala. Obiceiul suptului il observasem de cand a inceput prima data scoala, atunci insa isi sugea un colt de hainuta sau gulerul sau maneca. Daca nu are paturica, nu-i nimic: o ureche sau o labuta de iepure, de catel sau de Mickey Mouse se gasesc oricand de supt, dar cum de curand a vazut intr-o carte o bebelusa-ursulet care tragea o paturica dupa ea si avea un deget in gura, o imita pe aceea in detaliu. De altfel, ne reaminteste foarte des ca ea este bebelus, ca are suzeta si doudou si paturica. Daca doudou-ul l-am acceptat usor, cu paturica si mai ales cu suzeta ma impac mai greu, recunosc.

Atunci cand ne-a cerut cu insistenta o suzeta, caci a vazut o colega la scoala, i-am dat una tare de la Difrax, din aceea de dezvatare. Nu a facut altceva decat sa o roada, era tare si in plus, ea nu mai are nici reflexul de supt al suzetei care-i diferit de reflexul de supt la san. Intre timp, suzeta s-a rupt de la atata ros, iar Degetzica nu face altceva decat sa caute un obiect care poate fi tinut in gura pe post de suzeta. Asa ca am ajuns sa mergem la scoala cu un mar de plastic in gura (il tine cu dintii de codita) sau cu o para sau cu suzetele minuscule ale papusilor. Strang din dinti, sper ca-i doar o faza si astept sa-i treaca, la fel ca si dorinta de a merge in patru labute, ca bebelusii, cand imi este mie lumea mai draga si ei pantalonii mai curati sau atunci cand se exprima prin miorlaituri.

Cateodata este chiar mai bine sa aiba ceva in gura, caci asa ma mai slabeste cu intrebarile. Intreaba orice, oricand si la orice ora, cred ca in curand va deveni experta in trafic rutier si va cere carnet de sofer, la cat de buna devine pe zi ce trece la circulatie rutiera. Stie toate indicatoarele de viteza, acum stie sa citeasca si cifrele si-mi striga din spate "Mamiiii, am vazut legea (adica indicatorul), scrie 36 rosu, nu-i bine, mamiiiiiii!". Sau "Mamiiii, a trecut pe alta banda si nu a facut cu ochiul, mamiiii, nu se face asa cevaaaaa!". Sau, si mai presant: "Mamiiiii, de ce e un autobuz cu o sageata, ce vrea sa spuna legea? Mamiiiii, de ce nu-mi raspunzi la ce te-am intrebat?", caci asta-i un adevarat dezastru: sa nu-i raspunzi la ce te-a intrebat. Nu conteaza prea mult raspunsul, ci sa fie unul, caci ea te asculta cuminte si cu ochii mari, dand din cap a acceptare la fiecare fraza "da, mami, daaa, mami".

De parca nu avea(m) destule pe cap, limba franceza isi face simtita prezenta din ce in ce mai tare si in afara scolii, asa ca vrem, nu vrem, trebuie sa-i vorbim si in asta, sa-i explicam, sa-i dam sinonime si alternative. Si-a depasit timiditatea de a se exprima in franceza, asa ca acum vorbeste raspicat atunci cand comunica, insa evident ca vocabularul ei este mai sarac decat al copiilor nativi. Inca nu intelege tot, mai ales conceptele abstracte inca ii lipsesc, inca se exprima cu greutate, dar face progrese, iar asta se vede si in deschiderea ei fata de scoala si fata de colegi. Oricum, presimt ca la finalul anului scolar accentul ei va fi mai bun decat al nostru, la cum a inceput.

Desi mi s-a luat o piatra de pe inima cu franceza asta, sunt un pic trista sa constat ca pierde din sunetele romanesti. H, pe care il pronunta bine atunci cand a inceput sa vorbeasca, a disparut si a fost inlocuit cu c (ca in povestea cotzului), iar r-ul (care n-a stralucit niciodata) se duce si el pe apa sambetei usor-usor. Nu stiu cum as putea sa ma opun acestor schimbari, cel putin nu acum, cand pronuntia ei inca intampina dificultati la unele cuvinte.

Cu toate ca ma asteptam la un regres al englezei, se pare ca nu, avanseaza si cu ea, desi vad ca pierde un pic de teren fata de franceza si, din pacate, nu am cum sa-l impedic. A inceput sa cante cateva cantecele in franceza, stie deja toate cifrele pana la zece, zilele saptamanii (in romaneste nu le stie in ordine), stie culorile, cati ani are si, atunci cand ramane in pana de cuvinte, stie sa dea din cap foarte bine.

In continuare ii place sa gatim impreuna (am o reteta de biscuiti unde poate face ea cam toata treaba, mai ales formarea bilutelor si punerea lor in tava), sa pictam si sa ne jucam de-a mama si bebelusul, fiind pe rand, cand mama, cand bebelus. Ea imi da mie sa mananc (a devenit foarte precisa, nu mai varsa din lingurita si-mi nimereste gura din prima), eu ma prefac ca nu vreau, dau din cap, ma revolt, ea ma intreaba candid "de ce nu vrei, bebelusule, de ce?", apoi schimbam rolurile. In toate biberoanele se afla bors si in toate borcanele maia, desi in viata reala tot ce facem este sa hranim maiaua saptamanal, dar de paine inca nu m-am incumetat.

A descoperit, in sfarsit, si cartile. Adica povestea spusa cap-coada, nu doar uitat pe poze ca pana acum si dat zece pagini la gramada. Si le citim oriunde, la masa, in pat, pe olita si cel mai dificil este cand dimineata la micul dejun prinde asa drag de-o carte ca vrea s-o luam cu noi in masina pentru drumul spre scoala, iar odata ajunse si instalate in masina, ma pune s-o citesc. "Stiu, mamico, ca nu poti acum, dar la stop, atunci poti s-o citesti?" Si cum as putea sa dezamagesc copila cand pune astfel intrebarea? Vine stopul, trag frana, las scaunul in spate si-mi sucesc gatul. Ok, citesc, dar tu fii atenta cand se face verde si pornesc masinile, da?

In afara "supararilor"cu scoala, isi pastreaza bunatatea si empatia si soarele din priviri. Nu ia locul copiilor, nu ia jucarii sau mancare din mana celorlalti. Atunci cand este de facut ceva pe cont propriu este mai tot timpul printre ultimii, caci se sperie de inghesuiala, nu-i place sa se bage, sa impinge, preferand sa astepte pana termina toti. Are o multime de bebelusi. De care are grija, ii culca, ii spala, le da de mancare, ii duce la spectacol. "Bebelusilor, nu glumiti!" le spune ferma, in timp ce-i aliniaza dupa inaltime, iar eu imi arunc un zambet in oala de ciorba. Atunci cand i se pare ca i-am facut o favoare, ne pupa mainile sau hainele, intr-un gest de multumire cum numai la trei ani poti avea. Si stau ingenunchiata in fata toaletei, tinand de subtiori o fetita cu parul "chiet si bond ca al lui daddy" care vorbeste neincetat si-mi pupa maneca hainei si zau de nu ma simt cea mai fericita din lume. Uitasem ce miracol este copilaria si-i sunt recunoscatoare ca am sansa s-o retraiesc.

(PS. Revin cu poze maine, ma chinui la postarea asta de o luna, daca nici in seara asta nu o postez, nu stiu cand as mai putea-o face.)

↧

Haideti la talcioc!

November 30, 2012, 5:22 pm

≫ Next: Diferenta intre un spital de urgenta de-al nostru si unul de-al lor

≪ Previous: 3 ani, 3 luni - File de poveste

Despre Delia v-am mai povestit eu si cu alte ocazii. Cum imi placeau mie pozele ei de gravida, cum mi-a placut la prima conversatie pe Facebook, iar apoi, la telefon. Delia a ramas aidoma, buna si sufletista si mama Talciocului Urban.

Maine, de Ziua Nationala a Romaniei, va cheama la Talcioc pentru Matei. Daca parada militara va aduce lacrimi in ochi (mie imi aduce, recunosc - la parada de Ziua Nationala a Belgiei mi-am sters lacrima dupa lacrima, ca sa ajung la demonstratia avioanelor plangand de-a binelea), haideti la cateva momente destinse la Talcioc.

Talciocul incepe la ora 11 in strada Naum Ramniceanu numarul 5 si se anunta cu targoveti vestiti:

* Lilu Tesa cu hainutele colorate si flower power,

* 100% Pasiunea Ralucai transpusa in hainute si accesorii,

* Chic Victim,

* Luthelo cu sapunuri parfumate,

* Emilie Veres si Monicelli Bijoux cu bijuterii unicat.

Si ei nu sunt singurii, bineinteles. Alaturi de ei, mamici, tatici si bunici vin sa vanda pentru Matei. Intrarea costa 10 lei, iar banii vor fi donati lui Matei.

Daca veniti flamanzi, nu va ingrijorati. Vor fi paini proaspete si cozonaci de la Viviana si Ioana, aka De-a brutaria, alivenci si briose de la Gateste Eliza, bere si limonada. Daca bunatatile astea nu v-au convins, va mai spun doar ca Viviana si Ioana vor face clatite calde si pufoase din coca crescuta cu maia, deci ce sa-ti doresti mai mult? Mananci, mananci si zau de-ti pare rau.

↧

Diferenta intre un spital de urgenta de-al nostru si unul de-al lor

December 8, 2012, 5:53 pm

≫ Next: Saint Nicolas, prima editie asteptata

≪ Previous: Haideti la talcioc!

1. La spitalul nostru, imediat ce am fost adusa de ambulanta, m-a preluat un medic si mi s-au recoltat analize.

La al lor m-au tinut cinci minute pe hol, au gasit apoi un "salon" liber, m-au "cazat" si a inceput dansul: intai a venit o asistenta care m-a dezbracat. M-a imbracat cu un halat de-al lor, ce-i drept, impecabil si scrobit. Frumos, dar mie imi era frig, imi doream inapoi haina mea calduroasa. Apoi m-a luat la intrebari. Si nu voia sa auda doar doua vorbe, voia toata povestea, desi eu de-abia vorbeam. Mi-a spus sa nu ma enervez. I-am spus ca nu ma enervez, ca nu sunt in stare. Ea a concluzionat: bine, daca vreti, enervati-va. De-abia atunci m-am enervat.

Apoi a venit un medic stagiar. A vrut si el sa stie detalii. Si le-a notat pe un carnetel. M-a batut la cap sa afle daca nu sunt stresata si unde este fiica mea. Apoi a plecat, promitandu-mi ca vine medicul sa ma vada. Altul? A venit dupa o ora. Banuiesc o ora, caci nu aveam ceas si nici pe pereti nu era atarnat nimic. In timpul asta mi-am izbit dintii de sus de cei de jos pana cand i-am ciobit. Nimeni nu i-a auzit, oricum usile salonului erau inchise bine, ma indoiesc ca m-ar fi auzit cineva si daca as fi strigat.

2. La spitalul nostru, analizele s-au recoltat imediat ce am ajuns la UPU.

La al lor a durat o ora de la admiterea in spital si doua de cand mi s-a facut rau pana cand a treia persoana cu care am vorbit, doctorita in charge, se pare, a decis sa mi se recolteze analizele de sange.

3. La spitalul nostru, analizele au fost gata rapid.

La al lor, am asteptat trei ore pentru ele, timp in care in scripte am fost tinuta sub observatie. E drept, acum aveam usile salonului larg deschise, dar nimeni nu privea inauntru. Am strigat de cateva ori dupa cineva, mi se raspundea "oui", dar nimeni nu se deranja sa vina sa vada ce vreau. A trebuit sa se duca Printzul Consort sa aduca un medic pentru ca aveam frison si tremuram incontrolabil.

4. La al nostru, mi-a fost prinsa imediat (si din prima) o linie venoasa si mi s-au administrat medicamente.

La al lor, a venit o asistenta sa-mi prinda linie venoasa dupa ce m-a examinat medicul, adica la o ora si ceva de la admiterea in spital. Mi-a examinat mainile si a decis sa-mi gaseasca o vena pe fata dorsala a mainii. M-a intepat de trei ori, nu a reusit sa gaseasca vena. In timpul asta, scotea si introducea acul, il rotea stanga, dreapta de-mi venea sa-i trag una cu mana libera. Dupa a treia intepatura si al treilea foraj nereusit, i-am sugerat venele plicii cotului. Madame, aveti pielea groasa! imi spune ea, rastit, a scuza-acuza. Tocmai de-asta v-am sugerat cotul, este o zona sensibila, putin expusa, in care pielea este cu siguranta mai fina, i-am raspuns clantanind, dar frumos, ca-n manualul punctiei venoase. Si tot chinul asta pentru ce? Pentru o amarata de perfuzie hidrosalina.

5. La al nostru, ca-n spitalele din Romania: bolnavi la gramada, unul langa altul, parca eram la sindrofie. Familia afara, in sala de asteptare, alaturi de familia (numeroasa!) unui cutitar de cartier, injunghiat intr-o incaierare, isi frangea mainile, asteptand o veste.

La al lor, salon individual, curatenie sa lingi pe jos, hainele puse alaturi de acte intr-o punga de unica folosinta, lasata la capul patului, intimitate, liniste, halate scrobite, familia langa tine, inclusiv o Degetzica de 3 ani si un pic in rochie de bal, dansand in cerc si strigand, pofticioasa tare "eu vreau piure, eu vreau piure si carnita!".

6. La al nostru, tratament administrat in primele minute, initial pe baza semnelor si simptomelor, confirmat apoi prin analizele sangvine.

La al lor, doctorita numarul doi care mi-a spus, atunci cand i-am precizat ca nu-i prima data si i-am sugerat diagnosticul, ca ei i se pare tocmai pe dos. Dupa trei ore de la recoltarea analizelor si patru de la admiterea in spital, vine a doua oara pe ziua respectiva si-mi spune ca-i totul normal, dar ca exista o mare posibilitatea de repetare?! Nici nu-i de mirare, din moment ce analizele au fost facute la asa distanta fata de momentul initial, iar eu bausem o jumatea de litru de apa, o sticla de Coca Cola si mancasem un baton de cereale cu ciocolata intre timp.

7. La al nostru, tratamentul medical de urgenta este gratuit.

La al lor, astept acasa factura ambulantei, factura spitalului si factura analizelor medicale. Atunci sa vezi diferenta. Pana atunci sanatate tuturor!

↧

Saint Nicolas, prima editie asteptata

December 11, 2012, 5:27 pm

≫ Next: Delicatese avant - Craciun

≪ Previous: Diferenta intre un spital de urgenta de-al nostru si unul de-al lor

Inca de cand a inceput vanzoleala cu Saint Nicolas (si a inceput demult, credeti-ma, belgienii sunt campioni la scos mosul in strada si-n mall si adunat hoarde de copii ce stau la cozi interminabile doar ca sa-i paseze conspirativ o lista cu dorinte) a rasarit dilema. La scoala, la gym, in afisele de pe geamurile magazinelor din cartier se vorbea despre acelasi lucru: Saint Nicolas all mighty, plin de cadouri pana in bretele, iubit si slavit, ce sa mai mai, aducatorul fericirii copiilor pe pamant.
Defilare, strangeri de maini, azi in piata, maine la Centrul de Cultura, oamenii erau asteptati sa se inghesuie cu zecile. Ca cetateanul turmentat, ne intrebam: si noi? noi cu cine votam? Cu Mos Niculae modest, care aduce doar fructe, hainute si eventual o carte sau cu cel care aduce cu mare fast "camioane la baietei si papusi la fetite", ca "asa e, mami, cantecul la noi la scoala"?

Off, dincolo era mai simplu! imi spuneam in barba dupa fiecare discutie cu mamele de la gym care-mi povesteau traditia familiei de Saint Nicolas. Bine, bine, si eu ce fac cu Mos Niculae pe care nu-l vedem niciodata, cu emotia asezarii ghetutelor la geam si cu cea a asteptarii? Evident, ma agatam de cel mai tare mister al copilariei mele, amintindu-mi cum stateam cu orele in fata usii dormitorului (inchise!) unde asezam ghetutele. In seara de 5 decembrie acolo mancam, acolo ne jucam, ba chiar si olitele tot acolo ni le asezam, totul ca sa-l surprindem pe Mosu'. Tarziu, foarte tarziu mintea noastra de copii a putut pricepe ca accesul in dormitor nu se facea numai prin clasica usa de intrare, ci si prin balconul care comunica cu bucataria.

La scoala a venit luni. Am ajuns la timp ca sa apucam sa le spunem doamnelor ca Degetzicii ii este frica de mos si nu trebuie s-o impinga sa faca mai mult decat ii dicteaza sufletul. Ne-au asigurat ca n-o vor face. Am avut aceeasi dorinta si pentru cadou - stiam ca primesc dulciuri.

La pranz mi-a povestit. A venit Mosul, da, dar nu mi-a fost frica. Eram cu toti copiii in sala de sport si am cantat. Si avea un coif, mami, ca ala al meu cu baloane, il stii? Coiful de petrecere... Si un bat lung si manusi... Era batran, daa, dar nu mi-a fost frica. A adus multe cadouri pentru madame si ne-a adus si noua ceva. Ii vazusem nerabdarea mai degraba cand anticipam impreuna venirea Mosului, decat atunci cand imi povestea cum se desfasurasera lucrurile. Asa m-am hotarat: indiferent de cum va veni la scoala, indiferent de cadoul (de doi bani si "roz si pentru fetite") pe care-l va primi la scoala, Saint Nicolas va veni acasa, in ghetute, nevazut si neauzit de nimeni.

Asa ca ne-am petrecut zilele repetand: curatat ghetute, pus la geam, dus, dormit, trezit, cadouri. Miercuri seara am convins-o cu greu ca Mosul va veni doar dupa ce ne asezam ghetutele la geam si ne culcam. Si-a spalat cizmele, le-a aliniat regulamentar, le-a adus si pe ale noastre si apoi a inceput sa-si insire toate perechile de pantofiori pe care le-a gasit. Si pentru bebelusii mei, mami... Dupa pantofii pentru bebelusi a urmat baricadarea zonei: incaltarile au fost inconjurate de carucioare, masinute, flori, masuta de cafea, tot ce a gasit. La culcare, insa, era gata sa negocieze: Mami, c'est pas grave daca nu-mi aduce Saint Nicolas trusa de doctor, ca poate mi-o aduce maine dimineata.

A doua zi dimineata uitase de Saint Nicolas. Sau poate era inca intr-un vis cald, din care o trezisem poate prea brutal, caci trebuia sa ne pregatim de scoala. I-am reamintit noi. Si cadourile? Poate a trecut Saint Nicolas pe la noi si a lasat cadouri?

Surpriza nu a fost nici pe departe asa mare cum anticipasem noi. Poate pentru ca stia ce va primi? Dar cum altfel sa scapam de dorinta ei care includea o jucarie pentru un an, de care s-ar fi plictisit in zece minute? Da, s-a bucurat ulterior, dar momentul acela initial, cand mie imi sarea inima din piept la vederea cadourilor, orice fel de cadouri, nu l-am simtit la ea. E drept ca imi tineam ochii bine stransi ca sa mai pastrez inca o urma de somn, dar astfel de lucruri o mama le simte cu inima si abia apoi cu ochii si urechile.

La anul imbunatatim formula: bagam in program si un pahar cu lapte pentru Sfantul si un morcov pentru calul lui, ca vad ca se poarta pe aici. Si sporim surpriza printr-un cadou secret. Sper sa ne iasa mai bine.

PS. Daca aveti copii de varsta Degetzicii (sau un pic mai mari sau un pic mai mici) va recomand cu mare drag o carte primita de la Saint Nicolas si care noua ne-a placut foarte mult. E vorba de The Gruffalo's Child, partea a doua a celebrei The Gruffalo. Ca si la prima, m-am temut ca Degetzica va fi speriata de infatisarea si descrierea lui Gruffalo si apoi a soricelului, dar nici vorba, a intuit corect ca fiecare dintre personaje se foloseste de aceste descrieri doar pentru a-i inspaimanta pe ceilalti. Iar cand ajungem la ce-i place sa manance lui Gruffalo (inghetata de bufnita, omleta de sarpe si friptura de vulpe) e super incantata de combinatii si mandra sa ni le enunte. Atentie, insa: The Gruffalo's Child nu are mult sens daca nu stiti prima poveste, asa ca luati-le in ordine.

↧

Delicatese avant - Craciun

December 20, 2012, 8:27 am

≫ Next: Inceput

≪ Previous: Saint Nicolas, prima editie asteptata

Vine o vreme in viata fiecarei mame cand trebuie sa faca, daca nu ce stie mai bine, atunci ceva ce va invata sa faca bine: prajituri pentru petrecerea de la gradinita/scoala. Si mai vine o vreme in viata unei femei cand, dincolo de sedinte, spreadsheet-uri, target, sala, kangoo jumps, costume si camasi apretate, isi va dori sa faca cu mainile ei un cozonac.

Pentru mine vremurile astea se intampla acum, chiar in timp ce vorbim. Treaba cu cozonacii este ciclica, ultimii cozonaci de care-mi aduc aminte ca i-am framantat si facut cu mainile mele intamplandu-se acum vreo 10-11 ani, dar in ceea ce priveste petrecerile de la scoala sunt o incepatoare. Dar cum pe o mama mai degraba o sperie gandul ca are doua ore libere si nu stie ce sa faca cu ele decat facutul unui cozonac pentru petrecerea de la scoala, m-am avantat curajoasa sa-mi ating culmile bucatariei cu reteta Vivianei de la De-a brutaria.

De la mama mea am invatat un lucru: niciodata nu faci o prajitura pe care n-ai gustat-o IRL. Daca totusi nesocotesti sfatul asta, de la o petrecere (in cazul meu, ultima petrecere a Degetzicii) vei invata urmatoarele: niciodata sa nu faci o prajitura pe care nu ai gustat-o niciodata IRL chiar cu o zi inainte de sosirea invitatilor. Caci mai mult ca sigur ca nu-ti iese. Sau ramai fara oua chiar cand mai ai nevoie de o lingura de ou ca sa manjesti prajitura pe deasupra. Sau ai faina de 000, dar nu ai de 650. Sau nucile sunt pe sfarsite. In fine, ati prins ideea, asa ca eu am prestat cozonaci de doua ori, inainte de petrecere si pentru petrecere.

Inainte de petrecere am folosit faina de 870, caci dupa (ne)stiinta mea, faina tot faina este, iar eu voiam niste cozonaci extra-mega-supra-sanatosi. A fost bine, dar se putea si mai bine. Am pus fix cantitatea de rapadura, ceea ce s-a dovedit f putin, au iesit niste cozonaci doar o idee mai dulci decat o paine. Din cauza fainii de 870, aluatul arata ca o mocirla cleioasa care nu a dorit sa se intareasca cu nici un chip, indiferent cat am framantat. Asa ca am adaugat faina si am mai framantat. Dupa cinci minute, ma durea mana, iar dupa zece, cautam disperata instructiunile de la masina de paine sa vad care-i programul ala care framanta fara dureri de maini. La final, dupa ce le-am dat forma de boule, i-am intors, i-am pigulit, i-am rasucit, i-am pus pe soba la caldura, era sa-i scot carbonizati din cuptor ca nu mi-am dat seama ca la cuptorul meu electric se vor face mult mai repede ca la un cuptor cu gaz/

Dar mi-am invatat lectia, asa ca pentru petrecere am prestat ca la carte si au iesit cei mai buni si mai frumosi cozonaci pe care imaginatia mea infierbantata de mama in bucatarie si-i aminteste. Si n-am mai facut nici febra musculara, am dibuit o tehnica de fixare in trei puncte a bolului: picioarele mele si bagat pe jumatate sub masa de nu i-a lasat aer decat ca sa intre intre legaturile de gluten si sa faca o coca moale, elastica si aerata ca o hainuta de lana merinos. Si mult mai usor carbonizati, caci, desi am setat cuptorul la o temperatura mai mica, am mai dat pe la ei doar dupa cele 30 de minute prescrise de reteta.

La final, doua poze cu bomboanele (raw, fara zahar) pe care le-am facut tot pentru petrecerea de la scoala. Pentru ele am avut punct de inspiratie aici, dar la rezultatul final a fost departe. Imaginati-va ca am taiat hartiute ca sa impachetez 40 de bombonele din astea!

PS1. Mama, imi pare rau, te-am luat!

PS2. A fost bataie pe bomboane, aproape nimeni nu a crezut ca sunt fara zahar.

↧

Inceput

January 11, 2013, 5:30 pm

≫ Next: Carbonade flamande

≪ Previous: Delicatese avant - Craciun

Inceputul... e greu. E ca niciodata pana acum. Pana acum era greu, il priveam printre gene, cu nasul infundat in gulerul hainei, doar, doar o trece mai rapid. Acum a fost parca si mai greu, desi l-am privit de sus, de la etajul superior al celui mai frumos double-decker rosu pe care-l are Londra si l-am mai vazut reflectat si-n Bijuteriile Coroanei.

Dar a fost asa de greu ca primele doua zile de inceput le-am ratat. In prima ne-am trezit in creierii noptii speriati de orare de trenuri si avioane, ca sa adormim la ziua, zicandu-ne unul altuia ca nu pare o zi buna pentru scoala. In a doua am facut mai multe eforturi. Am reusit sa ne taram unul dupa altul in bucatarie si sa tinem o mini-conferinta in fata unui bol cu fructe. Ce facem, mergem azi sau nu? Eu zic sa da. Si eu zic, dar n-am reusit s-o trezesc. Mai incerc? se auzi speranta unui pui de somn, din ala dulce, cu bratele pline de copil si cu respiratia plina de zulufi blonzi. Las-o, mai, ca mergem maine.

Miercuri a fost o zi mai buna pentru toti cei implicati. Bucatile adulte au pregatit la timp micul dejun si pachetelul pentru gustarea de la 10, iar bucatzica s-a trezit odihnita, dupa ce cu o seara inainte primise stingerea la ora 8. De show insa n-am scapat. Dar nu vreau, mami, nu vreau sa merg la scoala! Pentru ca tocmai a trecut un Revelion peste noi si ne-am mai desteptat cu un an, am schimbat foaia: Stiu, mamico, nici mie nu-mi placea sa merg la scoala dupa o vacanta. Chiar si acum imi este greu sa merg la cursuri dupa vacanta. Ai vazut ce greu mi-a fost luni? Ai vazut cum m-am tarat prin casa, strigand ca eu nu vreau sa merg?

Lacrimile se usuca brusc in ochii Bucatzicii si devine brusc interesata, desi nu ma tarasem in veci prin casa, cel putin in prezenta ei: Asa, si? - Ei, mamico, timpuri dificile, inceputurile... si insir o poveste fara sfarsit despre un inceput. Si... surpriza... empatizarea cu copilul lucreaza ca prin minune, iar Bucatizca se aude: Mami, eu merg la scoala si n-o sa plang, dar am nevoie de ceva. Am nevoie de... ASTA. Si-si fixeaza privirea pe peria de perdele a tocmai noului nostru aspirator, tocmai cumparat (long story, sa spunem doar ca predecesorul a cedat in exercitiul functiunii, dupa 12 ani de servicii loiale si neintrerupte). Asa ca timp de doua zile, Degetzica a fost la scoala (si la gym si la magazin si pe oriunde ne-am mai purtat pasii) cu peria de perdele de la aspirator. Vedeti, deci, cat de grele au fost inceputurile noastre?

↧

Carbonade flamande

January 18, 2013, 2:56 am

≫ Next: Cel mai lung drum al vietii mele

≪ Previous: Inceput

Pana imi iau putin avant ca sa scriu despre cum desface Degetzica un pachet bine impachetat si lipit si despre alte vorbe de duh, va spun astazi despre o mancare pe atat de simpla, pe atat de delicioasa., specifica Belgiei. Singurul amanunt pe care nu trebuie sa-l pierdeti din vedere este ca aveti nevoie de timp. Nu timp pentru preparare, caci este foarte usor de facut, cat timp pe langa casa, timp in care mancarea sta la caldurica, in cuptor si carnea se impregneaza cu arome. Deci nu-i o mancare pe care s-o puneti pe masa in 30 de minute de la intrarea in casa, atunci aveti timp doar de garnitura. Ideal ar fi s-o faceti cu o seara inainte, in timp ce va jucati un Lego pe parchet si doar s-o incalziti atunci cand sositi acasa de pe drumurile patriei, pline de zapada.

Sa purcedem la lista de ingrediente:

- 1,3 kg carne de vita (eu nu am avut chiar carbonade de beuf, am folosit jaret de boef careia i-am scos osul central si am despielitat-o - operatiune care mi-a luat foarte mult timp);

- 750 ml bere neagra (am avut una obisnuita, de masa, dar data viitoare voi folosi una de abatie, am inteles ca modifica foarte mult gustul);

- 250 ml ciuperci spalate si taiate feliute;

- 1 ceapa mare, tocata marunt;

- unt;

- foi de dafin;

- cimbru;

- sare;

- piper macinat si boabe.

Mod de preparare:

Intr-un vas termorezistent am calit la foc mic ceapa in cinci linguri de unt. Cat timp s-a inmuiat ceapa, am scot pielitele de pe carne si am taiat-o cuburi. Le-am adaugat peste ceapa si am mai invartit de cateva ori cu lingura in vas. Intre timp, am preincalzit cuptorul la 180 de grade Celsius.

Dupa zece minute, am adaugat cam 500 de ml de bere, astfel incat toata carnea era acoperita. Am sarat, piperat, am spalat cinci foi de dafin si trei tije de cimbru si le-am adaugat in vas, alaturi de vreo zece boabe de piper. Reteta initiala mai contine si boabe de mustar, dar eu n-am avut, asa ca am sarit peste. Am acoperit si am dat la cuptor.

Evident ca am stins cuptorul ca am plecat dupa Degetzica la scoala, am revenit, l-am reaprins, l-am stins ca am mers la somn, iarasi l-am reaprins, dupa ce Degezica a adormit, iar eu am putut sa parasesc locatia, iar candva, dupa vreo 1,5 ore, am adaugat restul de bere si ciupercile taiate feliute. Dupa jumatate de ora am scos capacul si am mai lasat inca 30 de minute pana ce sosul a mai scazut.

Am facut o garnitura de orez simplu, dar puteti incerca carbonade flamande si cu piure sau cu cartofi prajiti. Aici se mananca in special cu cartofi prajiti, dar va asigur ca si cu orez este delicioasa. Degetzica a mancat o portie, iar apoi a cerut si supliment.

Incercati-o, nu veti regreta! Daca nu va place, aveti o bere belgiana de la mine, la alegere, la urmatoarea venire in tara care pica tocmai bine, de Paste. Daca va place, m-as bucura sa-mi spuneti si mie!

↧

Cel mai lung drum al vietii mele

January 20, 2013, 6:04 pm

≫ Next: Epopeea celor doi dinti din fata

≪ Previous: Carbonade flamande

Cel mai lung drum al vietii mele (de pana acum) nu este nici cel al transformarii mele in femeie, nici macar cel ce implica mamicia, nici kilometrii aerati ai curselor Bucuresti-Bruxelles si retur, nici cursele Bucuresti-SUA cu escale de ore intregi si nici macar drumurile la volanul unui Nissan prin sfertul de America pe care l-am colindat. Este unul ici-colea, la 50 de kilometri de Bruxelles si s-a petrecut astazi, cum cateva ore. Intre timp am ajuns acasa, am culcat Degetzica si ma grabesc sa termin aceasta postare inainte sa ma imbat, asa cum am promis ca voi face atunci cand ne aflam pe la kilometrul 20.

Astazi aveam planificata o vizita la o prietena din Anvers, orasel situat, asa cum spusei, la 50 de kilometri de Bruxelles. Drum lejer, maxim 40 de minute pe ceas, pe care l-am mai facut de cateva ori, caci ne place orasul si mergem des. Vizita planificata, amanata, re-planificata, Degetzica pregatita, cadouri, oamenii ne asteptau, scosesera mistretul din congelator, il "baituisera" si acum ne asteptau sa-l impaneze cu usturoi si sa-l tranteasca la cuptor intr-un vin de tara. Ne trezim de dimineata, afara zapada planificata sa cada ieri. Nu zapada multa, nu cum a fost in Romania anul trecut, dar nimic nu parea sa miste pe strada (nici macar pe trotuar).

- Unde plecam noi? Nu mai bine stam acasa? ma intreaba Printzul Consort.

- Eiii, ne sperie pe noi cativa fulgi de zapada? i-am raspuns si am decis sa mergem totusi, gandindu-ne ca tot drumul il facem pe autostrada, iar aceasta sigur e curatata, ca doar era trecut de 12 atunci cand ne-am imbarcat cu catel, purcel, papusi, Mickey Mouse si Degetzica in masina. Conduce Printzul Consort, asa ca imi permit sa ma "relaxez" putin.

Pe strada situatia era asa cum o vedeam de la etajul cinci. Nu misca nimic, nici in jur, nici in departare. Se merge greu, adio benzi, asteptam sa treaca un autobuz, o masina, mergem cu 30-40 la ora si speram ca odata ajunsi la autostrada, situatia se va mai insenina. Nici vorba, autostrada este plina de zapada, singura diferenta este ca-i zapada murdara. Toate masinile merg incet, pe primele benzi, nici una nu se avanta pe benzile de viteza. Inaintam cam cu 60 la ora, am ajuns si pe banda a doua, povestea Degetzicii mergea si ea, eh, hai, ca nu-i asa rau, ma gandeam.

Mai, si vedem cum vine un TIR din spate cu toata viteza lui de dinozaur zburator, ne depaseste si intr-o secunda ne umple de zapada si gheata. Peste tot! Ma uitam ingrozita la parbrizul aflat sub un strat de vreo 5 centrimetri de zapada si ma intrebam cum mai inainteaza masina, daca nu vedem nimic. Printzul Consort se pierduse, cauta cand butonul de avarie, cand incerca sa puna frana, iar eu asteptam sa ne lovim sau sa fim loviti de ceva. Sunetele s-au estompat si ele si parca din gat nu-mi iesea nici un strigat. Stergatoareleeeeeeeee! am reusit sa articulez. Mai tare, mai tare, la maxim!

- Asaaaaa, si? am auzit din spate un glas subtire, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Asaaaa, si? Mami? De ce nu-mi raspunzi? o auzeam pe Degetzica, iar intr-o clipa lumea si-a recapatat glasul si pielea.

Ajunsi la prieteni, ne-am relaxat. In casa, la caldura, cu fetitele jucandu-se una langa alta si palavragind fericite povesti doar de ele stiute, am uitat de zapada de afara. La un moment dat, pe la a treia bere si al doilea pahar de palinca din Ardeal, Printzul Consort imi sopteste sa conduc eu la intoarcere.

Ar trebui facuta o precizare: urasc sa conduc noaptea. A doua precizare este: nu-mi place sa conduc pe zapada, iar daca trebuie sa conduc pe zapada noaptea, mai bine stau in casa pana da coltul ierbii si se umfla raurile de la atata gheata topita. Dar trebuie sa ne intoarcem acasa, asa ca imi fac curaj (nuuu, nu band, asta mi-ar mai fi lipsit) si la plecare iau haturile in maini. Atmosfera era chiar romantica: un felinar galbui, un orasel linistit, pierdut intr-o mare de zapada si primul an in care Degetzica ajuta activ la dezapezitul masinii. Pe sosea, situatia se schimba, iar eu incep sa regret ca am acceptat. Zapada cu nemiluita si pe strada si pe trotuar, pe autostrada nimic cu curatat, noi mergeam cu 40 la ora, iar pe langa noi zburam masinile cu... nu stiu cu cat, la ora aia, orice depasea 40 de kilometri la ora mi se parea viteza supersonica. Ma simteam ca ultima baba in ultima tartareata, dar vorbeam ca sa capat curaj: "spune-mi ca la viteza asta nu patim nimic si nu omoram pe nimeni", "spune-mi daca fac bine ce fac, nu-mi dau seama daca mai sunt pe banda mea sau nu", "ce incredere, ce simtaminte ii mana pe cei de pe banda trei de merg cu asa viteza pe asa vreme?" (aici era si o urma de invidie, trebuie sa recunosc). Si zapada curgea cu niste fulgi mari, imi cadea aproape perpendicular pe parbriz, pur si simplu ma orbea, asa ca shush, shush, shush, stergatoare, faaaaas, faaaas, apa de spalat parbrizul si iarasi: shush, shush, shush, faaaaas, faaaaas. Si ganduri, ganduri cu carul: offf, ingerilor, hai, faceti un lant si ocrotiti masina. Daca e peste puteri, macar puneti aripa de la aripa si impingeti-o spre casa sau, hai, ca ultima varianta, faceti-o pe Degetzica sa adoarma, caci eu nu ma pot concentra cand imi urla in spate copilul nici sa ma pici cu ceara, indiferent ca urla de oboseala, de plictiseala sau de teatru.

Caci in spate situatia degenerase din cauza oboselii, Degetzica varsase apa pe ea si voia sa o schimbam "acum, acum, imediat, caci ea nu vrea sa astepte deloc" si ne gandeam cu groaza ca acum trebuie sa cautam si loc de oprit, sa o schimbam, etc. A trecut momentul critic, a venit cel cu cantatul.

- Mami, de ce nu canti? Mami, canta si tu!

- Ce anume, draga mea? aud pilotul automat cum vorbeste fara mine.

- Cantecul cu pisica.

- Ok. Pussycat, pussycat, where have you been, you been? Shush, shush, shuush, faaaaas, faaaaas... Shush, shush, shuush, faaaaas, faaaaas...

Norocul nostru (si al participantilor la trafic) ca a adormit dupa cateva cantece, iar noi ne-am indreptat iarasi toata atentia la drum. La drumul care se mai imbunatatise, nu mai ningea, aparusera si zonele curatate, masinile goneau in continuare, asa ca am mai crescut putin viteza. Eram la 70 la ora, shush, shush, faaaas, fasss, asa ca am indraznit sa fac si o gluma, cum ca eu consum un bidon de lichid de spalat parbrizul la un drum de 50 de kilometri. Ha, ha, ha, ne amuzam, dar sa fie adevarat ce vad? Chiar se termina apa, apa aceea speciala, de iarna, care nu ingheata si care curata parbrizul ca-n palma. Nuuu, nu se poate, spune-mi ca nu-i adevarat, de unde cumparam noi lichid de parbriz duminica seara, la ora 9, in Belgia? Panica pune iarasi stapanire pe mine, ma gandesc la bidonul care ne asteapta in garaj, caci cineva, nu spui cine, nu-l dorise in portbagaj si lacrimile incep sa mi se adune in ochi. Nu pot plange tocmai acum, asta ar inseamna chiar sa nu mai vad nimic. Dar eu chiar nu mai vad nimiiiic! Printzul Consort ma incurajeaza, se preface ca iese pe geam sa stearga geamul cu maneca, dar decide sa cautam un loc de parcare si sa spalam parbrizul cu zapada. Cate minute mai avem? 10, imi spune si mi se par foarte multe.

Au fost cele mai lungi minute de calatorie din viata mea. Si cele mai agonizante. Incercam sa storc ultimele picaturi din rezervorul cu lichid, stergeam geamul in disperare cu stergatoarele, dar nu se faceau mai curate, caci toata mizeria celorlalte masini sarea pe parbrizul nostru. I-am promis celui mare si tare ca daca ajungem acasa cu bine, ma voi ingriji personal ca de acum incolo in portbagaj sa se afle un bidon cu apa; mi-am promis ca daca ajungem teferi acasa, imi caut uitarea intr-o Kriek. Mi-as fi dorit si niste vibratii pozitive, dar cum sa le obtin? Atunci m-am gandit la parintii si la fratele meu si la prietenele mele virtuale si mi-am inchipuit ca-mi trimit toate gandurile lor bune.

Cand am parcat masina la locul binecunoscut, am izbucnit in lacrimi. Am plans toata tensiunea drumului, toate cele 10 minute in care nu-mi venea sa cred ca asta ni se intampla noua. Apoi am iesit din masina, am deschis capota si am umplut rezervorul albastru. Stay safe&warm, oriunde v-ati afla! Eu cred ca-mi iau vacanta de la scoala Degetzicii pana se topeste zapada.

↧

Epopeea celor doi dinti din fata

January 24, 2013, 5:32 pm

≫ Next: Primul atelier de paine cu maia in sufragerie

≪ Previous: Cel mai lung drum al vietii mele

Cititorii fideli poate isi mai amintesc de accidentul de acum un an si jumatate, cand Degetzica a fost aruncata din sa de catre oaia ei, prietena fidela pe patru roti cu care batea toata casa. Ne mutasem de doua saptamani in apartamentul bruxelez, iar evenimentul a fost o tragedie la vremea respectiva, urmata de vizite dese la dentist si prognosticuri care de care mai alarmante. Dentistul vorbea, la vremea aceea, de retractia definitiva a gingiei si de fractura radacinilor incisivilor centrali superiori ceea ce ar fi dus, in cazul grav, la caderea dintilor, iar in cel usor, de schimbarea culorii si de modificarea pozitiei acestora.

Intre timp, apele s-au mai linistit, dintii au incetat sa se mai miste si am crezut ca Degetzica a scapat doar cu retractia permanenta a gingiei. Nu foarte estetic, dar avand in vedere prin ce trecuse, am zis multumesc ca a fost doar atat. La 7 luni de la eveniment, aflandu-ne in Romania, am facut si o programare la Dent Estet 4Kids unde am aflat cam acelasi lucru pe care-l aflasem si de la dentistul la care fusesem la Bruxelles: fractura de radacini, speram ca dintii definitivi sa nu fie afectati. Atunci am aflat prima data de riscul crescut de infectie, din cauza radacinilor expuse, neprotejate de smalt. La final, doctorita ne povesteste despre pasta de remineralizare pe care trebuie s-o cumparam mortis atunci cand Degetzica va face trei ani (si s-o si folosim, bineinteles).

Peste inca 7 luni s-a facut vara, iar noi iarasi in Romania. Inca un control, vesti mai putin bune, dar pe care le anticipasem, vazand zilnic cum unul dintre dintisori incepe sa-si schimbe pozitia si sa-si modifice culoarea. Doctorita a fost minunata, iar pentru asta ii port o recunostinta vesnica. Degetzica a indragit-o atat de tare, incat si acum, cand ne jucam de-a doctorul, imi spune ca isi pune masca peste gurita, asa cum are Felicia. Ne-a sfatuit sa-i facem o fluorizare locala care sa creasca putin rezistenta dintilorilor si am acceptat. Desi "locuind" intr-un cabinet normal, fara atatea atractii pentru copii ca la Dent Estet 4Kids, a fost atat de deschisa cu Degetzica, incat aceasta nu s-ar mai fi dat dusa. I-a povestit despre "soarele de dintisori", despre "oglinda de dintisori", i-a povestit despre copiii care isi pierd curajul pe drum si il regasesc strang in maini un doudou, iar Degetzica o asculta fascinata, cu gura cascata. Flourizarea a durat 2 minute, cate unul pentru fiecare sir de dinti, a facut pauza intre cele doua aplicari, iar la final Degetzica era convinsa ca are niste dinti roz, la fel ca pasta ce-i fusese aplicata si ca asistenta i-a citit o poveste cu o cartita (nu stiu ce poveste, erau pe hol, in timp ce imi vedeam si eu de dintii mei).

Intre timp, Degetzica isi peria dintii in fiecare seara cu mare constiinciozitate, iar la periajul final, noi, adultii, verificam si accentuam curatirea dintilor cu probleme. Da, muscatura i se modificare, unul dintre dinti migrase foarte tare spre interior si devenise gri, dar speram sa-i poata pastra pana la inlocuirea cu dintii definitivi. Numai ca acum patru zile am observat deasupra dintelui gri, in gingia restanta, o bobita perfect rotunda, cat o boaba de mustar. Am intrebat-o pe Degetzica despre ea, nu, ea nu simtea nimic. Am frecat-o cu periuta, nu, nu disparea. Am apasat-o, nu era tensionata, dar nici perfect flasca. Gandul negru al infectiei s-a infiltrat imediat si am facut o programare de urgenta la dentist.

Ne-am dus chiar in aceeasi zi, dar ce schimbare fata de vizitele de dupa accident. Degetzica era relaxata, intelegea mare parte din instructiunile dentistului. In plus, i-am povestit tot ce face, legand de experienta pozitiva din Romania (uite, isi pune masca, asa cum a facut Felicia. Ia uite si soarele de dintisori. Avea si Felicia, iti amintesti?) Examinarea a fost scurta si a confirmat ceea ce credeam: era infectie care se poate sau nu sa fi afectat dintele definitiv, aflat in gingie. Solutia a fost si ea rapida: o gaura in dinte pentru drenarea puroiului. Plus o radiografie care sa ne arate stadiul infectiei, cum se prezinta celalalt incisiv central si starea dintilor definitivi.

A fost prima data cand am auzit ca ar fi trebuit sa-i facem o radiografie la fiecare 3 luni, iar vestea m-a socat. Nu atat ca nu ne-a recomandat asta niciodata, nu atat ca nici un dentist care a vazut-o intre timp nu ne-a spus asta. Nuuu, asta-i nimic, ceea ce m-a facut sa ma clatin pe scaun a fost intervalul de timp. Asta inseamna 4 radiografii pe an. La un copil de trei ani. Pai eu, adult, nu sunt de acord sa-mi fac o radiografie la fiecare trei luni, cum as putea sa fiu de acord sa-i fac Degetzicii?

Acesta a fost momentul in care m-am indoit ca vreau sa merg pe drumul asta. Initial, ca de atatea alte ori, am fost foarte aproape sa accept tot ceea ce mi se propunea. In secunda noi, n-am mai fost atat de convinsa. M-am gandit ca nu ar trebui sa ma grabesc, ca ar trebui sa mai studiez putin problema, ca doar nu degeaba am facut toate schimbarile in alimentatie din ultimul an si mi-am luat si cartea lui Ramiel Nagel, Cure Tooth Decay. Si cred ca nu mai departe de o saptamana ii ascultasem interventia pe Healthy Mouth Summit, una dintre putine prezentari pe care le-am apucat, si ma gandeam ca suntem niste fericiti ca ne putem bucura de o felie cinstita de paine cu unt. Caci cine se mai bucura astazi de painea cu unt? Mai nimeni: ba ca-i gras, ba ca-i prea slab sau in strat prea subtire, ba ca painea e alba, sau cu drojdie sau, daca e cu maia, e indesata si amaruie.

Se schimba ceva daca amanam o luna interventia si radiografia? am intrebat. Probabil ca nu; daca e sa fie afectati dintii definitivi, au fost pana acum. Dar daca nu? Ei, asta nu stim.

E adevarat, gandul ca Degetzica are probleme cu dintii nu-i usor de dus. Vina ne da amandurora tarcoale, desi cred ca doar necumpararea bicicletei ar fi putut sa preintampine accidentul. Sau transformarea noastra in umbrele permanente a Degetzicii, cu mana bine stransa in jurul manutei ei. Si de-abia ce ma impacasem cu ideea ca dantura nu-i (mai) e perfecta estetic. E adevarat, gandul ca trebuie sa-i schimbi dieta, sa elimini din alimentatie nu dulciurile, ca de-astea nu (prea) mananca, dar orice inseamna gluten, e bulversant, mai ales cand te-ai straduit sa inlocuiesti infamii biscuiti cu sanatoasele sandviciuri cu paine cu branza sau paine cu unt. E greu cand gustarea Degetzicii de la scoala contine invariabil si doua sandviciuri. E greu cand iti dai seama ca nimeni din familie nu va mai manca paine, ca doar nu vei manca pe ascuns, caci de mancat in fata copilului nu se pune problema. e grau cand iti dai seama ca pregatesti o surpriza la care copilul tau nu va avea acces. Dar nu prea ai de ales, caci nu ai decat o luna de test, plus o arma secreta, homeopatia. Pana atunci, tineti burghiele deoparte!

↧

Primul atelier de paine cu maia in sufragerie

February 1, 2013, 7:18 am

≫ Next: Alaptarea la 3 ani si jumatate

≪ Previous: Epopeea celor doi dinti din fata

... si nu oricare sufragerie, ci a mea. Si nu oricare sufragerie de-a mea (din multele care-mi apartin), ci chiar cea de la Bruxelles.

Da, ati citit bine: Viviana, o jumatate de la De-a brutaria isi ia banetoanele in spinare, copilul in Manduca si sotul de brat si vine la Bruxelles la primul atelier de paine cu maia pentru incepatori de peste hotare.

V-am povestit cum am adus eu maia din Romania ca sa incerc prima mea paine cu maia, nu? V-am povestit cum mi-am cumparat de la un targ din oras si primul baneton, asa-i? V-am povestit cum aproape am omorat maiaua, caci eu am crezut ca odata pusa in frigider, nu mai are nevoie de nimic cel putin vreo sase luni? Aaaa, asta nu? Bineinteles, am tinut secret, asa ceva nu se spune. Ei, de atunci lucrurile sunt cam la fel, iar asta se intampla acum hat, cateva luni bune, iar maiaua este la dieta, tot in frigider.

Imediat ce am ajuns cu maiaua acasa, Viviana a inceput sa ma intrebe: ai facut paine? Te-ai apucat de paine? Apoi a rarit-o, ma intreba cam o data la doua saptamani. Initial, i-am spus ca n-am baneton, dar dupa ce mi-am cumparat, n-am mai avut decat scuza placii de granit, pe care n-am cautat-o nici dupa numele de dictionar, ce sa mai zic in magazin. La un moment dat, Viviana, obosita de atatea raspunsuri negative, a incetat sa ma intrebe, dar cred ca i-am transmis ceva, un gand bun, o emotie atunci cand am facut de doua ori la rand reteta ei de cozonaci. Asa ca m-a rugat, mai cu lacrimi in ochi, mai cu presiuni, sa facem paine in sistem video-chat (asta-i varianta mai veche a lui Skype pentru cei care au deschis mai tarziu calculatoarele). Hmmm, ok, am zis, dar mai incolo, dupa Anul Nou, am cerut eu inca o amanare.

Si iata ca video-chatul nu se mai materializeaza, vom face paine umar la umar si castron langa castron. Si nu doar noi doua, ci impreuna cu alte doamne si domnite (si domni, de ce nu?) in cel mai frumos cadou de primavara, un atelier de paine cu maia. Pentru ca spatiul nu este foarte mare, pentru ca ne dorim ca fiecare participant la atelier sa aiba parte de toata atentia si indrumarea Vivianei si pentru ca ne dorim sa avem parte de trei ore intre prietene, numarul participantilor va fi limitat la 10, inscrierile facandu-se pe principiul "primul venit, primul servit", ori aici, pe blog, ori printr-un email pe adresa eemaria la yahoo.com.

Atelierul se va intampla ori sambata, 9 martie, ori duminica, 10 martie, intre orele 10-13 (facem sondaj pentru asta). In cele trei ore, Viviana ne va invata să hrănim și să folosim maiaua, tehnicile specifice de lucru cu acest tip de aluat, vom da formă pâinii și vom afla cum să o coacem pentru un rezultat foarte apetisant, dar și sănătos. La final, fiecare va pleca acasa cu painea in castron, urmand sa o coaca in cuptorul propriu. Pretul atelierului este de 25 de euro.

Deci, cine vrea sa-si faca un cadou de 8 martie si sa petreaca trei ore intre prietene, la mine in sufragerie, invatand sa faca paine?

Viviana si cu mine va asteptam!

PS. Iata cateva detalii despre diferenta intre o paine cu maia si una cu drojdie:

Din motive de productivitate, pâinea cu care suntem obișnuiți se face într-un timp foarte scurt, de aici necesitatea utilizării unei cantități mari de drojdie și a aditivilor. Problema este că, atunci când sunt preparate necorespunzător, cerealele pot fi mai degrabă dăunătoare pentru organism. Altfel, consumate corect, ele sunt o sursă notabilă de minerale dozate optim pentru a fi asimilate.

Pregătirea corectă a cerealelor presupune fermentarea lor pentru măcar 6 ore, iar acest lucru se întâmplă în mod sigur atunci când facem pâinea folosind doar maia:

acidul fitic conținut de cereale și care împiedică absorbția mineralelor se neutralizează total prin fermentarea îndelungă cu maia
în urma fermentării, glutenul și carbohidrații sunt mai ușor tolerabili de către organism
pâinea cu maia conține enzime benefice digestiei
are un indice glicemic mai mic

Ușor diferit de procesul obișnuit de pregătire a pâinii cu drojdie, preparatul pâinii cu maia devine ușor, ușor, interesant și captivant. Îi poate implica într-un mod constructiv și pe copilașii de câțiva ani ce ar putea găsi o plăcere în a hrăni maiaua, a cântări ingredientele, a se juca cu aluatul.

Mai multe informatii despre painea cu maia gasiti pe blogul De-a brutaria si pe blogul Apa. Faina. Sare.

↧

Alaptarea la 3 ani si jumatate

February 4, 2013, 6:22 pm

≫ Next: Teatru. O data, de doua ori

≪ Previous: Primul atelier de paine cu maia in sufragerie

- Degetzica, dar tu cat mai sugi, mamico? Nu-i timpul sa te opresti?

- Maaa opresssc, lungeste ea cuvintele... ma opresc cand suntem adulti, ma asigura ea serioasa, cu ochii in ochii mei si cu gura... Ei, unde sa fie gura? Pe san, bineinteles.

Cum Degetzica nu mai suge oricand si oriunde, e bine si din ce in ce mai bine. Nici macar familia sau prietenii nu mai intreaba daca mai alaptez sau nu, banuiesc ca toti isi inchipuie ca am inchis subiectul si terminat capitolul. Cateodata, se mai trezeste cate unul sa faca o gluma despre cum as fi alaptat eu pana cand as fi dat Degetzica la scoala si isi da seama ca noi radem, dar mai strepezit. Apoi intreaba cu neincredere "Cum, voi inca mai...?" Da, noi inca mai. "Hai, mai, vorbesti serios?" Nu, e o gluma...

Sunt constienta ca din afara poate parea ori indrazneala, ori nebunie. Nu este nici una, nici alta. Alaptarea la 3 ani si jumatate nu are nimic de-a face cu alaptarea unui nou-nascut, nici macar cu a unui toddler de un an sau doi.. Drept dovada, alaptez atat de rar, ca nimeni in afara apropiatilor nu stie ca o facem. Da, suge in fiecare zi de cel putin trei ori pe zi. Nu sare zile, iar supturi sare doar daca nu doarme de pranz. Nu si-a modificat atasarea, se prinde la fel de bine ca-n bebelusie. Mi se potriveste la fel de bine in brate sau pe mana ca si atunci cand era bebelus, parca am crescut si eu odata cu ea, ca s-o pot cuprinde. Nu ii spun ca-i mare, nu o intreb cat mai are de gand sa suga.

Pana acum o saptamana, Degetzica sugea de patru ori pe zi: dimineata la trezire, la somnul de pranz, la trezirea din somnul de pranz si seara la culcare. Orarul asta il are de multa vreme, imi amintesc ca si anul trecut pe vremea asta sau mai prin vara, tot pe aici ne invarteam.

M-a intrebat cineva daca nu ma deranjeaza. Ce anume sa ma deranjeze, am intrebat uimita? Ca suge de patru ori pe zi? Pai e ca si cum ar manca, numai ca in loc sa ma ridic din pat si sa ma duc pana la bucatarie sa-i fac un sandvis sau sa-i curat un mar, mananca/bea niste lapte. Nu ma deranjeaza absolut deloc. Sa nu credeti ca sta cu orele la san in cele 4 etape zilnice. Este foarte rapida, sa zic 5-10 minute, poate chiar mai repede, n-am stat cu ochii pe ceas niciodata. Dupa ce termina, se desprinde singura si-si vede de treaba, ori se intoarce pe partea cealalta si adoarme, ori se ridica si ma intreaba ce avem de mancare.

In plus, avantajul de a alapta la varsta "asta" este intelegerea si empatia: Degetzica intelege cand ma doare, cand nu s-a atasat corect, cand trage prea tare capul si cu el si sanul meu sau cand eu (eu si doar eu) as vrea sa ne grabim putin sau sa sarim peste (ei, recunosc ca la sarit peste ne intelegem putin mai greu). Tot ea vine si cu solutii: "fac gura mare, mami, uite ce gura mare fac!" sau "mai am nevoie de putin tzitzi, doar putin si apoi gata, oook?".

A propos de grabit sau sarit peste, ma apucase si pe mine panica acum ceva vreme: vai, ce ma fac, nu-mi adoarme copila fara sa suga, nu pot pleca nicaieri la ora somnului, nu pot lipsi nici o noapte de acasa, ar trebui musai sa o dezobisnuiesc sa mai suga inainte de culcare. Si am incercat. Pentru ca nu-mi plac metodele hei-rupiste, bruste, am luat-o cu pasi marunti. Am zis ca incerc sa o conving sa nu mai adoarma la san la somnul de pranz. Somnul de pranz! Tocmai ala la care adoarme in 5 minute, tun, lemn, de n-am timp nici sa citesc doua statusuri pe Facebook sau sa trimit un email. Bineinteles, n-a fost de acord (aratati-mi si mie un copil de 3 ani si 6 luni care-i de acord sa nu mai suga doar pentru ca aveti dumneavoastra un gand bun in ce-l priveste). A protestat, a plans, mi-a explicat ca ea are nevoie de tzitzi ca sa adoarma. Eu m-am tinut tare, ca uite, te tine mamica in brate, ca inchidem ochii si ascultam zgomotele din casa si de la vecini si asa mai departe. A mers, dar doar pentru ca era foarte obosita, altfel cred ca n-as fi avut succes nici daca as fi pus-o sa asculte colindatorii sau tiganii care vin cu capra sau cu "fiaaaaaareeeee vechiiii cumpaaaaaar, fiareee veeechi".

Dupa doua zile mi-am revenit in simtiri. De ce ma fac eu praf ca nu doarme copila fara mine? Cate nopti petrec eu in discoteca pe saptamana/luna? Nici una, n-am mai fost in discoteca de 10 ani. Aaaa, nu se mai spune discoteca, ci club? Tocmai ce spuneam. De cate ori lipsesc de acasa noaptea? Niciodata, dar de doua ori pe saptamana vin tarziu, iar Degetzica nu-i constanta: cand adoarme cu Printzul Consort, cand miorlaie dupa mine si ma asteapta. Si cand zic ma asteapta, chiar la asta ma refer: cateodata o gasesc la usa de la intrare, caci a invatat sa ma caute prin casa: porneste singura in intuneric, ca o pisica, vine pana la intrare, intreaba "cine e?" si deschide usa.

Asa ca am revenit la sentimente mai bune vis-a-vis de adormitul la san si m-am gandit ca mai bine, daca tot vreau sa fac schimbari, sa scot suptul de dupa trezirea din somnul de pranz, ca acolo chiar e vorba de treburi incurcate si intarziate, fiind tot timpul intr-o graba si-un suflet. De aici rezultau amanari, suparari si dorinte de supt exact in momente asa-zise nepotrivite, de fapt, momente doar colorate diferit in functie de oamenii langa care ma aflam.

A fost mai simplu decat credeam. Cel mai greu a fost sa-mi dau seama care-i abordarea potrivita, dar odata ce m-am prins ca trebuie sa-i trezesc interesul cu o activitate interesanta, asteptata, imediat ce si-a falfait genele a trezire, lucrurile au mers snur, iar dupa patru zile nu a mai cerut sa suga la trezire, chiar daca activitatea a disparut de la orizont. Acum, adancita in apele tulburi ale calculatorului, o vad cu coada ochiului cum vine, lipaind pe parchet, sa mi se mai aseze 5 minute in brate, cu ochii inchisi, indreptati inca spre labirintul unui vis.

Ce-ai schimba la urmatorul copil? m-a intrebat o prietena. Ei, as schimba multe, primele alimente, primele scutece, primele baite. Nuuu, la alaptare, ce-ai schimba la alaptare, insista ea. La alaptare? M-am gandit mult, cautand un raspuns. I-as da sa suga mai mult, mai putin, mai des sau mai rar? As pune punct atunci cand imi trage prima data de bluza? Sau cand imi baga prima data mana in decolteu? M-as mai contorsiona in vazul soferilor curiosi, incercand s-o alaptez in scoica de masina? As pleca de acasa atunci cand m-ar urmari prin casa, nedorindu-si altceva de la mine decat sa suga? I-as face program? As intarca-o? As intarca-o mai devreme? I-as da un mar atunci cand ea mi-ar cere sa suga?

Adevarul este ca n-as schimba (mai) nimic, amandoua suntem suma acestei experiente fericite. Nu numai ca am ajuns pana aici, dar am ajuns fara regrete sau dorinte ascunse. Nu-mi doresc sa se termine, caci stiu ca o data si odata se va termina. Caci, acolo unde altii nu vad decat varsta Degetzicii si numarul de supturi pe zi, eu vad schimbari mici, reglaje fine, acordari gratioase care ne vor duce acolo. La final. Si zau de ma grabesc. Si se pare ca nici ea.

↧

Teatru. O data, de doua ori

February 17, 2013, 2:20 pm

≫ Next: Surpriza

≪ Previous: Alaptarea la 3 ani si jumatate

Am fost la teatru. De doua ori. O data seara, singura, la adulti, a doua oara in familie, la teatru de copii. Am avut o multime de emotii, fiind primul meu teatru in franceza si primul teatru dupa vreo patru ani. Am avut emotii si o saptamana mai tarziu, cand, dupa scormonit internetul timp de doua ore dupa o activitate pe care o poti face in week-end cu un copil de 3 ani si 6 luni, dar care sa nu presupuna "loc de joaca acoperit", am gasit un teatru established in 1929 ce promitea un minunat spectacol cu marionete cu fir de care m-am lasat imediat ademenita.

Sa incep cu teatrul de adulti. Primul lucru care m-a socat inca de cand am auzit de iesire (am fost cu colegii de la cursul de limba pe care-l fac la universitate) a fost ora. Primul teatru l-am ratat tocmai din cauza asta, am spus ca sub nici o forma eu nu ma pot intoarce acasa la ora 11 noaptea, ca ar insemna sa culc Degetzica la 12. (Intre timp, adica in doua luni, mi-a mai ajuns mintea la cap si cutitul la clavicula si am zis ca fie ce-o fi, eu ma duc la teatru si sa zica toata lumea merci daca ma intorc imediat dupa si nu aterizez si intr-un bar.)

In Belgia, lumea nu prea mananca serios la pranz, masa importanta fiind seara, cu familia. Doar la cantina Comisiei vad 4 feluri de mancare, supe, salate si deserturi, in rest, majoritatea belgienilor prefera sa manance la pranz un sandvis (dar care-i imens, e cat o paine mai mica) sau un singur fel. Astfel, primul inconvenient: toate teatrele incep foarte tarziu: 8.15-8.30, ca lumea sa aiba timp de masa in familie fara sa se reuneasca la ora 9-10. Sau ca sa poata ajunge si ultimul coleg ce face ore suplimentare, cine stie?

Ne-am intalnit cu o jumatate de ora inainte de spectacol. In hol, nici tipenie de om, iar dupa un geam, unde-mi inchipuiam eu ca ar trebui sa fie doamna ce vinde bilete, nu era nimeni. Inapoi nu m-am intors, asa ca am purces pe scara spiralata, captusita somptuos intr-un vesmant rosu ce se lipea cizmele cu care eram incaltata. La primul etaj, prima supriza: dupa un pupitru de carton statea omul teatrului insarcinat cu vanzarea biletelor. Caci mai nimeni nu-si platise biletul, rezervarile se fac prin telefon si se platesc in seara spectacolului. Daca rezervi 20 de locuri, asa cum am rezervat noi, vei fi rugat sa faci un virament bancar. Totul de acasa, din fotoliu, fara drumuri suplimentare la teatru, fara stresul de a a avea bani cash, etc.

La vederea celui de-al doilea etaj ma amuzam deja: in fata mea se desfasura barul teatrului, in penumbra, iar toata lumea pe care ma speriasem ca nu o vad in hol era acolo. O bere, inca o bere, o punga de alune sau una de chips. Daca iti comandai ceva de la bar, parcarea (in subsolul complexului care adapostea si teatrul) costa doar 60 de centi, o nimica-toata, avand in vedere costurile unei barcari in centrul Bruxelles. Am auzit ca tot aici se si mananca inainte de inceperea spectacolului, dar nu am verificat meniul sa vad ce mai au in afara de chips si alune.

Inainte de inceperea spectacolului, tanarul care servise pana atunci la bar a urcat pe scena, ne-a urat bun venit, ne-a rugat sa ne asezam comod, iar pe cei care se aflau mai in spate, i-a poftit pe locurile ramase libere. am fost uimita ca scena este atat de aproape de primul rand de scaune, dar cum nu m-am prea plimbat prin multe sali belgiene, nu stiu daca asta-i o regula sau o exceptie.

Si a inceput spectacolul care, desi cu un subiect spinos - fetele bisericesti nu mai au credinta si se gandesc la "treaba cu Dumnezeu" ca la un business sau job - a placut. Autorul este belgian, tanar (asa pare in pozele de pe Facebook) si celebru, primind in 2010 premiul criticii (care critica?) pentru cel mai bun autor belgian. Si prolific, scriind cam 2-3 piese pe an. S-a ras mult, am ras si noi, randul doi, pentru care limba franceza inca are multe necunoscute, noroc ca la argou nu ne intrece nimeni. Mesajul transmis este copiat din realitate: lumea, inclusiv cea clericala, trece printr-o criza de credinta, nu mai merge la biserica, indiferent cu ce slujbe pe ritmuri tehno, droguri si "fetite" o ispitesti, iar in cazul acesta, preotul nu mai vede nici un sens in rolul lui de indrumator spiritual, isi da demisia si pleaca in lume sa-si gaseasca fericirea alaturi de organista.

La teatrul de copii am avut, si aici, suprize peste surprize. Dupa cum ne-am uitat noi pe internet, locatia teatrului parea destul de centrala, dar cand am parcat am avut senzatia ca am ajuns la casuta parinteasca a tatalui meu, acum locuita de trei pisici si un caine. Intre o multime de blocuri, se detasa o casuta, vopsita in alb, cu obloane verzi si perdele de ata. Curtea avea doar o alee facuta din pietre de rau, restul iarba - ce surpriza pentru copiii urbanizati care alergau incolo si-ncoace de nu mai puteam sa-i bagam inauntru. Inauntru, am inteles ca nu glumeau cand spuneau ca este un teatru de marionete cu fir inca din 1929, dar mai ales ca se afla in aceeasi locatie de 40 de ani. Totul inauntru te duce cu gandul la casuta bunicilor: de la podelele de lemn pana la mirosul de vechi, de la usile scunde la care trebuie sa te apleci cand intri pana la cele doua toalete mici, inghesuite, cu o singura chiuveta cu apa rece ca gheata, total insuficiente pentru numarul de spectatori, mari sau mici. Dar cand dai cu tunul ca sa gasesti un spectacol pentru copii in Bruxelles si nici n-ai mai fost prin casa bunicilor de o mica vesnicie, Le Théâtre Royal du Peruchet ti se pare nemaipomenit, original si o ocazie excelenta sa-i arati copilului cum erau teatrele "de papusi" inainte. De altfel, ce a urmat m-a incantat peste masura.

Organizarea era foarte buna: copiii stau in fata, pe bancute, iar adultii (eventual cu copilasii care nu sunt de acord sa ramana neinsotiti pe bancute) in spate, pe scaune. Fiecare bancuta poate contine doi adulti, dar numai la extremitati, astfel incat sa nu-i jeneze pe cei mici din spate. Aceasta aranjare ni s-a potrivit de minune, fiecare dintre noi stand cu Degetzica pe bancuta cate o jumatate de spectacol. Spectacolul este destul de lung, o ora si jumatate, iar ora de incepere este si ea nefericita, dupa modelul belgian. In Belgia, copiii nu mai dorm de pranz (sau sunt incurajati sa nu mai doarma) inca de la 3-4 ani, astfel incat pentru acestia, ora 3 dupa amiaza este perfecta, in situatia in care se culca la 7.30-8. Acum, la 3 ani si jumatate, putem merge cu Degetzica la o astfel de ora, dar anul trecut nici nu s-ar fi pus problema.

Pentru ca a fost un spectacol dupa o povestire de Kipling pe muzica lui Saint Saëns, in inceperea spectacolului o doamna le-a vorbit copiilor despre muzica, despre cum putem reprezenta un anumit animal doar prin muzica, asa cum a facut-o Saint Saëns. Subiectul a fost un mic elefant care era curios sa afle ce mananca un crocodil la pranz si astfel intreaba animalele intalnite in cale. Marionetele sunt foarte simplu facute, majoritatea din cartoane, iar papusarii le manuiesc direct de pe scena, din spatele unor panze colorate. Spectacolul a fost destul de interactiv, copiii au fost rugati sa bata din palme, din picioruse, sa numere si sa cante (la cantece si la numarat Degetzica s-a descurcat cel mai bine, altfel, spectacolul nu prea l-a inteles, a fost mai bine dupa ce i-am povestit noi la ureche).

La pauza se vizita gratuit muzeul de marionete, aflat intr-o camera alaturata salii de spectacol. Am incercat si noi si atunci mi-am dat seama de unde venea mirosul de vechi, unele dintre exponate, foarte vechi, erau destul de chinuite de vreme, mai ales ca vreme de foarte multi ani, marionetele au fost puse in cutii si plimbate dintr-un loc in altul fara grija ca s-ar putea deteriora. Desi unele erau foarte frumoase, Degetzica nu a fost deloc impresionata, ba dimpotriva, vederea lor de aproape a speriat-o, asa ca am iesit sa mancam. Ei, in sala se desfasura un campionat de mancat de chips, cum a remarcat Printzul Consort, toti copiii, fara exceptie, rontaind si band sucuri sau lapte cu ciocolata la cutie. In aceste conditii, taticul de langa noi a fost oripilat de-a dreptul si ne-a aruncat ochiade toata pauza atunci cand noi am scos cutia din care Degetzica a mancat in doi timpi si trei miscari doua oua cu parmezan ras. Fara paine!

Partea a doua a fost mult mai scurta decat prima, dar le-a servit organizatorilor sa le povesteasca celor mici despre pauza si despre bataile de gong, de picior sau de pistil in mojar care anunta sfarsitul pauzei.

- Ti-a placut, Degetzica?

- Nu, mami, imi spune usor indoita si ea de raspuns.

- Atunci nu mai venim si data viitoare?

- Ba da, mami, cand? Maine?

Deci mai mergem. Si ea, dar si noi, adultii. Am aranjat cu o baby-sitter, mai ramane sa gasim si spectacolul. Caci marti, singura seara din saptamana cand poate ea, nu sunt spectacole.

↧

Surpriza

February 20, 2013, 6:18 pm

≫ Next: Blocul in care cartile bat la usa si se strecoara in cutia postala

≪ Previous: Teatru. O data, de doua ori

Inceputul acesta de an a fost mai atipic. Cel mai important, nu mi-am mai facut liste. Cu ce-am facut, ce n-am facut, ce voi face, ce-mi doresc, ce-si doresc, etc. Mi-am pus o singura dorinta (pe care o voi repeta obsesiv pana se va implini) si am decis ca este momentul sa fac mai mult pentru ceilalti.

De exemplu sa fac niste surprize. Este cineva care nu iubeste surprizele? Total necerute, neasteptate, total atipice pentru cei din jur, nu neaparat cei mai dragi sau cei mai cunoscuti.

- Ne vedem saptamana viitoare la teatru, nu-i asa? il intreb din treacat pe colegul langa care am stat la cursul de limba franceza. Nu ma asteptam sa-mi raspunda nu, stiam ca merge toata clasa. Si totusi:

- Nu, nu vin, ne vedem peste doua saptamani, imi spune el jumatate indiferent, jumatate trist.

- Piesa nu este pe placul tau? Subiectul este unul sensibil pentru tine? (era o comedie cu subiect religios.) Sau lucrezi? ma pomenesc continuind, nici eu nu stiu de ce.

- Nici una, nici alta; mi-am depasit, pur si simplu, bugetul.

Hait, imi face sufletul o scanteie, ia uite surpriza, cum sare ea de unde nu te astepti! Si nici una, nici doua, ii spun ca-i cumpar eu biletul si ma reped la profesoara sa-i dau banii. Elanul mi-a fost repede retezat, a rezervat deja biletele, trebuie sa sun eu la teatru. In timpul asta, R. se balbaia si facea temenele, ca este nemaipomenit ce i se intampla, ca n-a mai vazut, n-a mai auzit si nu credea in asa ceva minune. Ei, iaca un om care accepta din prima un cadou, nu ca ai nostri care sar imediat cu "vaaai, dar nu trebuie".

A doua zi imi fac task sa sun la teatru, primesc vestea buna ca mai sunt inca locuri, fac rezervare pe randul platit deja de profesoara, iar seara ii trimit omului un email ca ne vedem la teatru.

In ziua stabilita, la casa de bilete rezervarea pe numele meu nu era nicaieri. Colegul R., cu care ma intalnisem in hol, sta doi pasi mai in spate, spasit ca un catelus, eu in prima linie, bataioasa. Sa mai cautam o data, sa cautam si pe numele profesoarei, descriu exact ziua, momentul zilei, conversatia, in final, ma fac cu un bilet pe care i-l inmanez, victorioasa, colegului.

Mai urcam cateva trepte, ajungem in barul-restaurant al teatrului. Imi ardea buza dupa o bere, tarasem toata dupa-amiaza gandul dupa mine. Ca sa fie surpriza completa, il intreb si pe colegul R. daca vrea una. Da, vrea, cum sa nu, inca zece temenele, ca de ce, ce-a facut sa merite asta, iar eu ii povestesc in cateva cuvinte despre surpriza dintre surprize si ma duc sa stau la coada la bere, ca vad ca n-are nici o intentie sa-mi smulga banii din mana.

Pe la jumatatea berii incep sa ma binedispun. Incerc si cateva glume cu R., el englez, uitai sa zic; ca tot ardea Facebook-ul si internetul de afrontul pe care ni l-au facut britanicii si moneda cu care raspundem noi, popor mandru, frumos ca alte cele, muncitor nevoie mare si modest.

In timpul piesei, il pierd din vedere pe R. Ma incrunt la cuvintele de pe scena, caci fara ele, glumele se rostogolesc goale, iar in rest, ma amuz. La un moment dat, mai pe la sfarsit, imi arunc ochii spre R. si zambetul imi ingheata pe buze. Statea cu spatele lipit de spatarul scaunului, cu ochii ficsi si maxilarul inclestat si nu i se misca nici un muschi. Il intreb din priviri daca s-a intamplat ceva, da din cap ca da. Hmmm, sa vezi ca totusi subiectul nu i-a fost pe plac, ma gandesc trista ca surpriza mea nu a fost intreaga.

Se termina si piesa, putin cam neasteptat. Lumea aplauda, aplaudam si noi, astia strainii. Ma uit in jur: desi se rasese pe rupte, mult prea tare, prea zgomotos si prea des pentru urechile noastre neantrenate, acum se aplauda corect, fara efuziuni, de pe scaun. O data, inca o data, gata, lumea se buluceste spre iesire.

- Ti-a placut? il intreb pe R., care era la fel de impietrit.

- Nu, nu, deloc, deloc nu mi-a placut. Ce, asta-i piesa? Astea-s dialoguri? Da, s-a ras, dar totul a fost atat de previzibil, si idee si scenariu. Cum sa-mi placa asa ceva?

Previzibil? Si mie care mi s-a parut ca s-a terminat total neasteptat! Si eu chiar m-am simtit bine si mi s-a parut ca nici ceilalti nu au avut ceva de comentat. In autobuz, inca il auzeam: "nu, nu, deloc nu mi-a placut."

Dupa cateva zile, am inteles. R. mi-a scris un email in care imi dadea un link: linkul la pagina lui de artist. Nu am reusit sa ma uit pana la final la nici un performance. Am fost aproape, pe cel cu paharul de bere rotit milimetric pe masa am crezut ca-l dovedesc. Inca il mai am deschis in taskbar, trec peste el cu mouse-ul de cateva ori pe zi. Sper ca data viitoare sa-mi amintesc macar sa intreb daca domeniul surprizei se potriveste cu domeniul primitorului. E bine sa fie cat mai departate, se pare. Caci nici o supriza nu mai poti sa faci in zilele noastre, risti sa se transforme in farsa.

↧

Blocul in care cartile bat la usa si se strecoara in cutia postala

February 27, 2013, 6:57 am

≫ Next: Vesti de la mugurii dintilor definitivi

≪ Previous: Surpriza

Era lunea aceea cand alpinistii si-au facut aparitia la fereastra camerei Ei, amutind-o de incantare amestecata cu frica. Ce fac?, ce vor?, de ce?, mi-e frica?! turuia, blocata in mijlocul camerei, cu manutele mototolind o ureche dintr-un iepure in pijama. Ba nu, un iepure in pijama de pe pijama, e plin de pijamale luni dimineata la noi in casuta.

Bing, bang! suna la usa si, trista ca parasesc scena duioasa cu un alpinist ce face cu mana unei fetite involburate si inrosite inca de somn, ma repede sa vad cine este.

Sprijinita usor, jumatate pe perete, jumatate pe usa, isi trage sufletul o carte. E usor ponosita si vorbeste spaniola, dar ce conteaza, este cu poze si are multe cuvinte in franceza. Pare ca a fost o mare frumusete la vremea ei, iubita mult si cu pasiune. Nu-i nici o indoiala ca-i pentru Degetzica.

- Pentru mine, mami? Esti sigurrrraaa? isi exerseaza vocea din pijama "r"-ul capatat in tara berii si a ciocolatei, ambele inaccesibile varstelor mici. Cum de stii asta?

- Ei, mamico, cartea asta ar fi putut sa se duca oriunde in blocul asta si totusi ea a ales sa se aseze la usa noastra. Nu-i nici o indoiala ca-i pentru tine!

- E frumoasa, mami! Vrei sa mergem la baie sa citim? deconspira ea locul nostru preferat de citit.

Seara, am scris impreuna o notita de multumire pe care am lipit-o langa oglinda liftului. Drept urmare, peste o saptamana am gasit alte cateva carticele in casuta postala. Pai sa nu te indragostesti de oamenii din blocul asta? O singura neliniste avem: unde se duc notitele de multumire cand se duc, caci a doua zi a noastra nu mai era?

↧